eMAG.ro online shop

Ion Creangă Povestea lui Harap-Alb


Ion Creangă
Povestea lui Harap-Alb
(demonstraţia apartenenţei la specia basmului)
Motto: “...o oglindire a vieţii (...) în moduri fabuloase.” - George Calinescu
Literatura populară a reprezentat dintotdeauna un nesecat izvor de inspiraţie pentru scriitorii români, astfel, aceştia au împrumutat din creaţiile orale ale autorilor anonimi teme, motive, imagini, ritmuri şi tonalitaţi, dar si specii literare cum ar fi: doina, balada, legenda, basmul.
Basmul este o specie a genului epic, popular sau cult, cu largă răspândire, în care sunt relatate întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi –frumoşi, zâne, animale năzdrăvane etc.), aflate în conflict cu forţele nefaste ale societăţii sau ale naturii (reprezentate de zmei, balauri, vrăjitoare etc.), pe care ajung să le biruiască în cele din urmă.
Ca specie literară, basmul (popular sau cult) se individualizează prin câteva trăsături specifice. Orice basm presupune existenţa unui tipar narativ cu un grad mare de stabilitate, care cuprinde: o situaţie iniţială de echilibru, un eveniment, o împrejurare care dereglează echilibrul iniţial (punctul de înnodare al intrigii), o acţiune de recuperare a echilibrului, restabilirea echilibrului si răsplătirea eroului.
În basm, lumea reprezentată este fabuloasă, datele lumii reale (relaţii de familie, probleme de existenţă curentă etc.) fiind asimilate şi dezvoltate în mod propriu, în dimensiunea supranaturalului. Basmul este “o oglindire a vieţii (...) în moduri fabuloase.”
Fabulosul este un mod de reflectare a lumii caracterizat prin întamplări şi personaje care sunt exclusiv produsul imaginaţiei, fără corespondent în lumea reală; calităţile, caracteristicele pe care le presupune universul, de regulă fabulos, sunt supranaturale. Fiind la inceput o trăsătură a sincretismului primitiv, fabulosul a devenit cu timpul o dimensiune a creaţiei artistice.
Valorificarea simboliticii cifrelor magice (3, 7 si multiplii), ecourile mitologice, existenţa unor animale supranaturale, prezenţa unor obiecte magice (paloşul, gresia etc.) sunt alte caracteristici ale basmului.
Începutul şi sfârşitul basmului sunt marcate prin formule iniţiale şi finale, care încadrează discursul narativ, înlesnind trecerea din lumea reală, exterioară, în lumea ficţională, care, în cazul basmului, este o lume fabuloasă; în cuprinsul textului apar şi formule mediane. Acestea verifică şi stimulează atenţia receptorului, marcând totodată trecerea de la un episod la altul.
În basm, timpul şi spaţiul au o ordine proprie, în care nu funcţionează nici o limită, fiind proiectate în dimensiune fabuloasa. Formulele iniţiale caracterizează acest timp fabulos, prin corelarea unor elemente care în ordine naturală se exclud: “A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti; pe când puricele se potcovea cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi sărea până la cer”.
Personajele basmului sunt atât oameni, cât şi fiinţe imaginare, fiind grupate în două serii opuse: personaje negative (antagonişti) şi personaje pozitive. Personajele basmului au un grad mare de stabilitate, fiind universale: feciorul de împărat sau de om sărac, fratele cel mic, zmei, împăraţi etc. Protagonistul este de obicei ajutat în depăşirea probelor iniţiatice la care este supus de personaje-adjuvanţi (secundanţi sau donatori).
Personajele din basm se compun dintr-o mărime constantă şi una variabilă (atributele exterioare, ce diferenţiază personajele prin vârstă, sex, condiţie etc.).
Relaţia dintre basmul popular şi basmul cult:
-basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular;
-tiparul narativ şi funcţiile specifice basmului popular (înşelăciunea, prejudicierea, călătoria, lupta, victoria etc.) sunt preluate în basmul cult;
-adoptarea speciei populare de către un scriitor se face din perspectiva modului său propriu de a concepe lumea şi a stilului care îl individualizează.
Reprezentanţi ai speciei în literatura universală: Hans Christian Andersen, fraţii Grimm, Ch. Perrault.
În literatura română, interesul pentru studiul basmului a început să fie cultivat de romantici. Astfel, putem aminti antologii (culegeri) de basme populare precum Poveşti culese şi corese (1860), de E. B. Stănescu-Arădanu, Legendele şi basmele românilor (1872), de P. Ispirescu.
Autori de basme în literatura română: I. Slavici, M. Eminescu, B.Delavracea, M. Sadoveanu.

Ion Creangă (1837, ’38-1889) a fost numit de junimişti “scriitor poporal”; G, Calinescu îl considera un adevărat artist, “un erudit, un estet al filologiei”, ale cărui opere “sunt menite să nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali”.
Basmul, un capitol important al operei lui, este ilustrat de mai multe tipuri:
-basme cu animale (povestiri cu protagonişti animale cărora li se găsesc corespondent în ordinea umană pe baza unor trăsături considerate specifice) : Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani;
-basme fantastice (naraţiuni în care este reprezentată o lume neobişnuită, de proporţii fabuloase) : Povestea porcului, Povestea lui Harap-Alb;
-basme nuvelistice (naraţiuni care asimilează într-un orizont fabulos sau hiperbolic aspecte de existenţă cotidiană): Soacra cu trei nurori; Povestea lui Stan Păţitul.

Basmul Povestea lui Harap-Alb a fost publicat pentru prima dată în revista “Convorbiri literare” în 1877, apoi în ziarul “Timpul”. A fost tradus în limba germană şi publicat în “Rumanische Revue”, in 1886, apoi tradus în franceză, italiană şi engleză, încât a căpătat repede circulaţie europeană.
Formula valorificată în acest basm este un interesant joc între obedienţă (ascultare) şi îndrăzneală. Pe de o alta parte, Creangă respectă forma obligatorie a unui basm, pe de altă parte inovează şi o contrazice. Opera poate fi interpretată şi ca o creaţie realistă (aşa este abordată de G. Călinescu), sau una cu substrat mitic (V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur).
Formula iniţială a basmului, “Amu cică era odată” introduce cititorul în ficţiunea universului creat de autor, plasând acţiunea într-un spaţiu şi timp nedeterminate (“într-o ţară” ; “odată”- illo tempore). Totodată, prin cuvântul “cică”(<”se zice că”) naratorul sugerează că n-a fost martor la evenimente, dar va spune tot ce a auzit despre ele (narator creditabil).
Intriga acestui basm cunoşte două momente, ambele perturbând situaţia iniţială (de echilibru): absenţa comunicării dintre cei doi fraţi (craiul şi împăratul Verde), datorată distanţei geografice(“...ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine”), dar şi problema succesiunii la tron, cu valorificarea motivului literar specific basmului al împăratului fără urmaşi: împăratul Verde avea trei fete, şi, bătrân fiind, îi trimite “carte” fratelui său să-i trimită pe cel mai destoinic dintre nepoţi “ca să-l lase împărat în locul său, după moartea sa”.
Desfăşurarea acţiunii se constituie dintr-un lung şir de probe pe care mezinul le va traversa, depăşindu-le cu ajutorul adjuvanţilor (secundanţi, donatori), pentru restabilirea echilibrului iniţial.
Prima probă, la care sunt supuşi toţi fiii craiului înainte de asumarea propriu-zisă a experienţei traseului iniţiatic, este cea a curajului. Craiul, deţinător al tehnice prihologice a disimulării (este personaj dedublat, ca şi Sf. Duminică- “o babă gârbovă de bătrâneţe”, calul năzdrăvan- “o răpciugă de cal...”, Spânul, fata împăratului Roş- “ o farmazoană”), îmbracă o piele de urs şi se ascunde sub un pod (loc de trecere spre altă lume). Primii doi fii ai craiului îşi asumă cu indiferenţă depăşirea experienţei, si tratează ratarea acestei probe cu aceeaşi atitudine: ”...din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul”, îi spune feciorului cel mare craiului. Acesta probă a curajului poate fi interpretată şi ca o proba a camuflării şi a recunoaşterii esenţei umane dintre ipostazele înşelătoare ale aparenţei, de care eroul va avea nevoie în depăşirea următoarelor probe.
Ratarea acestei prime probe de către fiii cei mari şi, mai ales indiferenţa lor faţă de acest eşec trezeşte mânia craiului, care-şi apostrofează feciorii în limbajul savuros caracterizat de expresii populare şi erudiţie paremiologică al megieşilor lui Nică din Amintiri din copilărie: “...Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche din partea voastră la sfântu’ Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea: <<La plăcinte, înainte şi la război înapoi>>”. Această autohtonizare a fantasticului este o particularitate a basmului si I. Creangă (în raport cu basmul popular) demonstrează realismul viziunii artistice.
Mezinul este introdus în text în antiteză cu atitudinea indiferentă a fraţilor mai mari. Reproşurile tatălui îl sensibilizează peste masură: “”... făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa...”. O altă particularitate a basmului lui I. Creangă este tocmai această învestire a protagonistului cu substanţă interioară: dacă în basmul popular accentul cade pe acţiunile exterioare ale protagonistului, Creangă acordă atenţie şi mişcărilor interioare ale eroului său (tristeţe, deznădejde, îndrăgostirea, bucurie etc.). De aceea, spre deosebire de eroul popular (un făt-frumos ce întruneşte numai calităţi, proiecţie ideală), mezinul craiului (Harap-Alb mai târziu) este atipic, reunind atât calităţi, (inteligenţă, înţelepciune, bunătate, sociabilitate, fidelitate etc), cât şi defecte (nesupunere, naivitate, slăbiciune).
Fiul cel mic este supus iniţial la proba milosteniei (de către Sf. Duminică- personaj fabulos, cu conotaţii religioase, deţinătoare a darului divinaţiei: “...mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”, îi prooroceşte ea mezinului). În acest episod se inserează în basm un prim element fabulos: bătrâna “gârbovă şi stremţuroasă” mituită cu un ban de mezin se desparte de acesta “ învăluită într-un holot alb, ridicându-se în văzduh”.
Spre deosebire de fraţii mai mari, mezinul îşi asumă cu fermitate experienţa plecării spre împăratul Verde, încurajat fiind de către Sf. Duminică şi sfaturile acesteia (este, în urma dialogului cu bătrâna, “plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea”). La indicaţiile ei, mezinul cere craiului hainele, armele şi calul cu care acesta a fost “mire” (punctul de maximă împlinire fiinţială a unui bărbat). Prin intermediul lor, se produce un transfer de învestitură eroică între tată şi cel mai vrednic dintre fii.
Calul este un personaj fantastic, atemporal (“D-apoi calului meu de pe atunci, cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele!”, spune craiul), cu dublă identitate: după proba cu tabla de jăratec (indicată de Sf. Duminică pentru alegerea calului craiului), “răpciuga de cal, dupuros si slab de-i numărai coastele” devine “tânăr ca un tretin, de nu mai era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Umanizat prin personificare, calul năzdrăvan nu va reprezenta pe parcursul basmului doar un simplu mijloc de transport pentru protagonist, ci şi adjuvant (în depăşirea unor probe), dar şi confident, consilier, prieten al acestuia.
Cu ajutorul calului, mezinul depăşeşte proba curajului la care este supus şi el de tatăl său. Înainte de a pleca la drum, craiul îl sfătuieşte să se ferească “de omul roş, iară mai ales de cel spân(...) căci sunt foarte şugubeţi”. Dându-i şi pielea de urs, craiul dovedeşte că şi el a parcurs drumul iniţiatic la care se angajează mezinul; e vorba aşadar de un traseu necesar, cu conotaţii spirituale, un drum al maturizării.
Formula mediană: “se cam mai duc la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, Ca cuvântul din poveste, Înainte mult mai este” (proză ritmată, ce conferă textului oralitate) apare în basm de 7 ori (cifră magică), împărţind textul în 8 episoade, 8 nuclee narative:
  • Asumarea experienţei de autocunoaştere
  • Întâlnirea cu Spânul
  • La curtea împăratului Verde (prima probă)
  • Aducerea nestematelor din Pădurea Cerbului
  • Revenirea la curtea împăratului Verde şi plecarea spre curtea împăratului Roş
  • Călătoria spre curtea împăratului Roş
  • La curtea împăratului Roş (probele eroului)
  • Întoarcerea la curtea împăratului Verde

Cifra 3 joacă un rol important în basmul lui Creangă, având atât funcţie simbolică (conotaţii religioase, sugerând perfecţiunea), cât şi funcţie narativă : întregul basm e construit pe principiul cifrei 3, fenomen numit de V. Propp TRIPLICARE. Triplicarea are un rol estetic (de a amplifica substanţa basmului, de a constitui o tărăgănare tactică şi o gradaţie în plan compoziţional) şi practic (triplincând, naratorul îşi domină mai bine materialul. El dozează efectele fiecărei secvenţe în drumul spre maturizare al protagonistului).

În cel de-al doilea episod al basmului lui I. Creangă pot fi detectate ecouri mitologice prin valorificarea mitului labirintului. Codrul în interiorul căruia mezinul “ încep a i se încurca cărările” poate fi asociat cu labirintul lui Dedal din mitologia greacă. Cele 3 apariţii înşelătoare ale Spânului îl transformă într-un simbol al individului de condiţie obscură, un simbol al aparenţelor înşelătoare. Spânul reprezintă individul supus compromisului moral, dovedind o falsă imagine asupra lumii (“Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânte, de demult ar fi sfâşiet pe om; şi trebuie să ştiţi că şi între oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii”, le spune el fetelor împăratului Verde). Spânul este rău, agresiv şi făţarnic, dar şi abil, inteligent; astfel, profitând de lipsa de experienţă a naivului fecior de împărat (“boboc în felul său la trebi de aieste”) şi prin şantaj, Spânul îl supune pe acesta la un juramânt care, având în vedere caracterul malefic al superiorului, poate fi interpretat ca un pact cu diavolul (mitul faustic, deşi jurământul nu este acceptat voluntar de către mezin, ci îi este impus). Jurământul se face pe paloş (obiect magic) şi are loc în fântână (corespondentul grotei, al peşterii din orice labirint). Coborârea mezinului în fântână echivalează cu o coborâre în Infern, cu o catabază, fiind un prim moment anticipator al morţii protagonistului. Călcând interdicţia tatălui, mezinul reiterează păcatul originar. Ca într-un nou botez, el îşi schimbă identitatea, dar şi statutul social: devine Harap-Alb, sluga Spânului, jurând pe paloşul său să i se supună acestuia şi să nu-i divulge identitatea până când va muri şi iar va învia. Această formulă neverosimilă a condiţionării temporale a jurământului va fi validată în punctul culminant al basmului (depăşirea de către protagonist a probei morţii). Aşadar, înţelegem că şi Spânul este printre acele personaje din basm care ştiu, cunosc adevăratul sens al traseului parcurs de naivul protagonist. Spânul nu e decât necesara confruntare cu forţele răului, necesară iniţierii eroului în tainele lumii, lovirea cu capul de pragul de sus, ca să folosim stilul autorului: “Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”, îi spune lui Harap-Alb calul, alt personaj care ştie despre iniţierea eroului.
Numele lui HARAP-ALB (personaj eponim) este un oximoron, combină contrariile. Harap=”negru”, poate să trimită şi la ideea de rob, din vremea robiei ţiganilor, în timp ce ALB e atributul stăpânului. Numele ar sugera aşadar dubla identitate a eroului: slugă a Spânului şi descendenţa princiară. Totodată, această asociere de două nonculori uneşte răul şi binele, întunericul şi lumina, sugerând armonizarea în aceeaşi fiinţă a calităţilor şi defectelor umane.
În Creangă si creanga de aur, V. Rovinescu face o interpretare în cheie mitică a acestui basm pe care îl consideră “un pelerinaj spre Unitate”. În realizarea ei, Harap-Alb are rolul principal, pentru că este un Yin-Yang autohton, predestinat să restaureze organicitatea unei lumi căzute în haos, scindate între puterea împăratului Verde şi cea a craiului.
La curtea împăratului Verde, Harap-Alb este supus la trei probe ale iniţierii în tainele lumii; astfel, Spânul îl trimite să-i aducă sălăţile din Grădina Ursului, nestematele din Pădurea Cerbului, fata împăratului Roş.
Ursul şi cerbul sunt animale totemice, cu multiple semnifica în funcţie de diferite culturi.
URSUL este un simbol al nemuririi şi al regenerării perpetue; în credinţele nordice (celtice), ursul reprezintă clasa războinicilor. În grădina populară românească, ursul este dublu zoomorf al omului.
CERBUL este asociat, prin circularitate coronamentului său, unei zeităţi solare. În basmul lui I. Creangă, cerbul este “solomonit” (=vrăjit, fermecat), căci ucidea pe loc pe cel pe care-l privea.
Calul şi mai ales Sf. Duminică (pe care o regăseşte într-un ostrov în mijlocul mării), dar şi craiul (indirect, prin pielea de urs pe care i-o dăduse la plecare) îl ajută în depăşirea probelor la care îl supune Spânul la curtea împăratului Verde. Coborârea lui Harap-Alb în groapa adâncă din Pădurea Cerbului reprezintă al doilea moment anticipator al probei morţii.
Proba aducerii fetei împăratului Roş are ca pretext sosirea la ospăţul dat de împăratul Verde a unei păsări măiestre, despre care unii meseni ziceau că ar fi chiar fata împăratului Roş, o mare “farmazoană” (=vrăjitoare). Plecarea spre curtea împăratului Roş presupune asumarea experienţei unui alt drum. Harap-Alb depăşeşte, de data aceasta datorită bunătăţii sale, proba altruismului (ajută o nuntă de furnici şi un roi de albine, aşa că primeşte de la împărăteasa furnicilor şi crăiasa albinelor – personaje donatori- câte o aripă pe care s-o ardă la nevoie), apoi, într-un alt codru, se întâlneşte cu cei cinci uriaşi: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Portretele groteşti ale celor cinci uriaşi, de factura clasică (amintind de uriaşii lui François Rabelais din Gargantua şi Pantagruel), sunt realizate cu ajutorul unor procedee stilistice diverse, precum: hiperbola, oximoronul (“foc de ger”), expresii populare (Flămânzilă e “sac fără fund”), termeni periorativi (“ o schimonositură de om”, “altă bâzdâganie şi mai şi”, “o pocitanie de om”), diminutive şi augmentative (“ buzişoare”, ”buzoaie”), proza ritmată. În ciuda portretelor caricaturale, cei cinci uriaşi au vocaţia prieteniei şi întrajutorării, fiind ferm hotărâţi să-l ajute pe Harap-Alb în depăşirea probelor la care urmează să fie supus. Trecerea cetei uriaşilor prin pădurile din drumul spre curtea împăratului Roş are efecte catachismatice: “pe unde treceau, pârjol făceau”.
În al şaptelea episod, la curtea împăratului Roş, Harap-Alb este supus la şase probe ale erosului, trei din partea împăratului Roş (proba cu care de aramă înfocată, proba ospăţului, proba alegerii macului amestecat cu nisip) şi trei probe din partea fetei însăşi (păzirea fetei timp de o noapte, ghicirea fetei şi întrecerea dintre calul lui Harap-Alb şi turturica fetei de împărat pentru aducerea apei vii, a apei moarte şi a trei smicele de măr dulce). Harap-Alb are ca adjuvanţi în depăşirea acestei serii de probe pe cei cinci uriaşi, calul, furnicile şi albinele.
În casa de aramă înfocată, adusă de Gerilă la o temperatură suportabilă, cei cinci uriaşi se ceartă întocmai ca dascălii aflaţi în gazdă la ciubotarul din Fălticeni, din Amintiri din copilărie, prin această autohtonizare a fantasticului susţinându-se încă o dată realismul basmului lui I, Creangă.
Convins de destoinicia lui Harap-Alb, împăratul Roş e nevoit să încredinţeze acestuia mâna fiicei sale, pentru a o duce Spânului. Drumul înapoi spre curtea împăratului Verde este marcat afectiv de îndrăgostirea celor doi protagonişti. Stilul popular folosit până acum de narator, încântător prin savoarea umorului şi virtuţile oralităţii, alunecă dintr-o dată într-un lirism de cea mai profundă substanţă, în pasajul de proză ritmată ce prezintă dragostea celor doi tineri: “Harap-Alb le mulţumeşte, ş-apoi pleacă liniştit, fata vesel îi zâmbeşte, luna-n ceriu-au asfinţit. Dar în pieptul lor răsare...-Ce răsare – ia, un dor, Soare mândru, luminos, şi în sine arzătoriu, ce se naşte din scânteia unui ochi fermecătoriu!”
Fata împăratului Roş este portretizată ca prototip de frumuseţe feminină, cu ajutorul metaforelor, al comparaţiilor, al supervativelor şi expresiilor populare: “era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte: la soare te puteai uita, iar la dânsa ba.”
Punctul culminant al acţiunii basmului este plasat la curtea împăratului Verde, după sosirea lui Harap-Alb cu fata împăratului Roş. Aceasta divulgă identitatea Spânului, iar acesta, îl ucide pe Harap-Alb tăindu-i capul cu paloşul (pe care mezinul craiului îi jurase credinţă). Calul răzbună moartea stăpânului său, astfel că jurământul făcut de acesta Spânului este anulat.
Cea care îl ajută pe Harap-Alb să depăşească proba morţii este fata împăratului Roş, printr-un ritual magic în care foloseşte apa vie, apa moartă şi cele trei smicele de măr dulce (elemente păgâne).
Deznodământul este reprezentat de nunta celor doi protagonişti, ca încununare a victoriei finale. Descrierea nunţii aminteşte de Călin (file de poveste), de M. Eminescu; se restabileşte astfel echilibrul iniţial al acţiunii.
Formula finală (“Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.”) scoate cititorul din ficţiunea basmului (un univers al tuturor posibilităţilor, generator de nostalgii) şi-l readuce în realitatea concretă a existenţei sale, dominată de instinctual şi materialism.
Aşadar, drumul lui Harap-Alb, cu cele două etape ale sale (Drumul de la curtea tatălui său la curtea împăratului Verde şi drumul de la curtea unchiului său la împăratul Roş), s-a dovedit a fi un traseu iniţiatic, a cărui parcurgere era obligatorie pentru maturizarea eroului. Drumul depăşeşte sensul fizic, capătă valoare spirituală, reprezentând o ALEGORIE a iniţierii lui Harap-Alb, a transformării lui dintr-un novice, un neofit (“boboc în felul său la trebi de aieste”) într-un iniţiat, un mistagog (statutul de împărat). În totalitatea lor, probele la care a fost supus mezinul craiului pot fi grupate în trei categorii: probele iniţierii în tainele lumii (la care este supus de Spân). Probele iniţierii in eros (la care este supus de împăratul Roş şi de fiica acestuia) şi probele (proba) iniţierii în moarte (depăşită cu ajutorul fetei împăratului Roş). Toate aceste probe sunt depăşite cu ajutorul adjuvanţilor, astfel că izbânda finală a lui Harap-Alb nu este una solitară, individuală, ci reprezintă biruinţa fraternităţii spirituale asupra individualismului omenesc.
Prin dimensiunea aceasta alegorică (ce valorifică motivul literar al drumului) asigură basmului lui I. Creangă caracterul de micro-bildungsroman.



-statutul naratorului;
-viziune focalizare;
-arta narativă;
-caracterul didactic, moralizator, al basmului;
-elemente de etică şi filosofie populară românească;

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu