Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 

artă poetică modernă –

Motto : ,,Poetul nu este atât un mânuitor, cât şi un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor firească şi le aduce în starea de graţie.” (Lucian Blaga)

Modernismul apare ca direcţie culturală în spaţiul românesc în perioada interbelică, ca reflex al necesităţii de sincronizare a literaturii române cu cea europeană. Teoreticianul modernismului este la noi Eugen Lovinescu, care considera că poezia românească s-ar moderniza prin renunţarea la forma epică, prin maxima interiorizare a emoţiei, prin intelectualizarea discursului liric şi prin valorificarea unor ,,categorii negative”. Modernismul poetic românesc cunoaşte câteva direcţii mai importante, precum : simbolismul (G. Bacovia), modernismul sincron (L. Blaga), modernismul eclectic (T. Arghezi), modernismul ermetic

(I. Barbu) şi modernismul extremist (avangardismul).

Reprezentativă pentru modernismul poetic românesc este poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, manifest estetic, artă poetică care deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919).

Poet şi filozof, Lucian Blaga valorifică în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii concepte din propriul sistem filozofic, fundamentale pentru viziunea sa asupra lumii, asupra poeziei şi asupra misiunii poetului : cunoaşterea şi misterul. Pentru Blaga, cunoaşterea reprezintă modalitatea fiinţei umane de a se raporta la misterele lumii, la tainele universului, la necunoscutul existenţei. Filozoful deosebeşte între cunoaşterea paradisiacă, logică, raţională, specifică oamenilor de ştiinţă, având drept scop descifrarea şi, în consecinţă, anularea misterelor, şi cunoaşterea luciferică, intuitivă, poetică, specifică artiştilor, având drept scop protejarea şi chiar potenţarea misterelor. În volumul de aforisme Pietre pentru templul meu, Lucian Blaga îşi justifică opţiunea pentru cunoaşterea luciferică prin posibilitatea manifestării laturii creatoare a individului, distanţându-se de alţi filozofi care se plâng de neputinţa lor de a cunoaşte tainele lumii.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii evocă liric această viziune originală asupra lumii şi asupra creaţiei, fără să fie o prezentare seacă, lipsită de sensibilitate, a unor concepte filozofice. Avem de-a face cu o poezie modernă de idei, cu un discurs liric intelectualizat prin transpunerea în plan poetic a ideii de cunoaştere din planul filozofic. Cunoaşterea apare înfăţişată în poezie prin metafora luminii, cu cele două ipostaze ale sale : ,,lumina mea” (corespunzând cunoaşterii luciferice) şi ,,lumina altora” (corespunzând cunoaşterii paradisiace). Relaţia dintre cele două metafore (,,lumina mea” şi ,,lumina altora”) constituie un prim nivel al antitezei care structurează de altfel întregul discurs poetic.

Antiteza ca figură de construcţie a poeziei este evidenţiată prin conjuncţia adversativă ,,dar”(,,dar eu,/ eu cu lumina mea/ sporesc a lumii taină”), şi cunoaşte, pe lângă nivelul metaforic, un nivel pronominal şi un nivel verbal.

La nivel pronominal, este evidentă antiteza între pronumele eu/ alţii. Pronumele eu apare de mai multe ori de-a lungul versurilor, fiind şi cuvântul cu care începe poezia şi titlul acesteia (reluat întocmai în primul vers). Poetul impune aşadar cititorului o folosire exagerată, orgolioasă chiar, a lui eu, ceea ce sporeşte, în spiritul modernismului, caracterul confesiv, subiectiv, al discursului liric. Totodată, această exacerbare a eului creator reprezintă o trăsătură proprie expresionismului, curent modern teoretizat de L. Blaga în eseul Noul stil din volumul Feţele unui veac.

La nivel verbal, observăm că unor subiecte precum ,,eu” şi ,,lumina mea” le corespund predicate exprimate prin verbele ,,nu strivesc”, ,,nu ucid”, ,,sporesc”, ,,îmbogăţesc”, sugestive pentru acţiunea protectoare, amplificatoare, a cunoaşterii luciferice asupra misterelor. Prin analogie, subiecte exprimate prin cuvintele ,,alţii” şi ,,lumina altora” pot fi asociate cu predicate exprimate prin verbe de tipul : ,,striveşte”, ,,ucide”, ,,sugrumă”. Sunt verbe ce exprimă acţiuni violente, agresive, sugestive pentru acţiunea cunoaşterii paradisiace asupra misterelor. Ele trădează în acelaşi timp atitudinea de iubire pe care poetul o resimte faţă de tainele lumii, atitudine afirmată de altfel şi direct, în ultimele două versuri ale poeziei: ,,căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Iubirea nu are la Blaga o funcţie sentimentală, nu reprezintă, ca în poezia tradiţională, un raport afectiv, ci devine o formă de cunoaştere, care, alături de creaţie, reprezintă o modalitate esenţială de protejare şi adâncire a misterelor lumii. Poezia înseamnă intuirea în concret, în particular, a universului.

Discursul poetic dezvoltă un întreg câmp semantic al misterului, al tainei, prin prezenţa unor sintagme şi figuri de stil precum : ,,corola de minuni a lumii”, ,,tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”, ,,vraja nepătrunsului ascuns”, ,,adâncimi de întuneric”, ,,taina nopţii”, ,,întunecata zare”, ,,largi fiori de sfânt mister”, ,,tot ce-i nenţeles”, ,,nenţelesuri şi mai mari”, ,,flori”, ,,ochi”, ,,buze”, ,,morminte”. Sunt metafore revelatorii, prin care poetul modern revelează ideea de mister, esenţială pentru viziunea sa asupra universului.

Nivelul stilistic se completează, alături de valorificarea metaforelor revelatorii, cu alte trăsături moderne. Este prezentă comparaţia dezvoltată : ,,şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ sporeşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister,/ şi tot ce-i nenţeles/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei”, încadrată de linii de pauză şi ilustrativă pentru capacitatea de plasticizare a ideilor abstracte a poetului. Prezenţa comparaţiei este sugestivă pentru relaţia poet – cititor, modernizată de intenţia explicativă şi persuasivă a artistului; cititorul devine la L. Blaga un discipol al poetului, care se doreşte un iniţiator al acestuia în propria lui viziune asupra lumii.

Alături de metafora revelatorie şi de comparaţia amplă, este valorificat polisindetonul, figură de stil modernă constând în enumeraţia cu ,,şi”, prezent în ultimul vers. Substantivele enumerate astfel ,,şi flori şi ochi şi buze şi morminte” evocă ipostaze ale misterului universal, la diferite niveluri ale sale (vegetal, uman, mineral).

Nu în ultimul rând, sugestivă pentru modernitatea poeziei este prozodia acesteia. Cititorul receptează iniţial forma modernă în care poetul a ales să-şi exprime arta poetică : versul liber (fără rimă sau ritm şi cu o măsură inegală) eliberează poezia de rigorile versificaţiei clasice, conferă libertate, fluiditate ideilor ce alcătuiesc mesajul gnomic al poeziei. Majoritatea versurilor încep cu literă mică, pentru că poetul foloseşte tehnica ingambamentului, specifică poeziei moderne.

Aşadar, Lucian Blaga aderă programatic încă de la prima poezie din întreaga sa creaţie lirică la modalitatea modernă de expresie şi viziune poetică. Pentru Blaga, universul se înfăţişează sub forma unei cupole alcătuite din mistere, pe care el, poetul, are menirea de a le proteja şi chiar adânci prin exploatarea resurselor expresive ale cuvântului poetic, ale metaforei. Este o viziune originală, modernă, asupra artei cuvântului şi asupra lumii, în general, prin care Lucian Blaga îşi câştigă locul aparte în peisajul poeziei româneşti.