I.
L. Caragiale, O scrisoare pierdută
,,Unicul
vostru studiu natura deci să fie,
Voi
toţi ce-aveţi pretenţii să scrieţi comedie.”
(N.
Boileau, Arta poetică)
Epoca
marilor clasici (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) se
constituie într-o perioadă de progres al literaturii române,
al cărei obiectiv principal este modernizarea acesteia. Dominată de
programul junimist şi de principiile maioresciene afirmate în
domeniul lingvistic, cultural şi literar, generaţia marilor clasici
reprezintă de fapt marile modele ale literaturii române : M.
Eminescu, I. Creangă, I. Slavici şi I. L. Caragiale.
Geniul
dramatic caragialian a dat culturii române 4 comedii, toate
inspirate din viaţa societăţii româneşti din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, care surprind contrastul dintre
fondul şi forma, dintre pretenţiile şi realitatea unei clase ce
trece printr-un moment favorabil afirmării ei.
Astfel, O
scrisoare pierdută este o comedie de
moravuri în 4 acte prin care Caragiale îşi propune să
demaşte şi să condamne cu un condei necruţător aspecte negative
ale vieţii publice şi de familie a marii burghezii, precum:
parvenitismul, corupţia, snobismul, lipsa de moralitate, demagogia
ş. a. Piesa a fost reprezentată în seara de 13 noiembrie
1884, la Teatrul Naţional din Bucureşti: ,,Sala gemea de lume.
Rareori s-a mai văzut în teatrul nostru un succes mai
strălucit şi mai deplin meritat” – Barbu Delavrancea.
Fundalul
piesei îl constituie alegerile de
deputaţi din 1883, prilej cu care a fost votată revizuirea
Constituţiei. S-au înfruntat atunci două facţiuni politice:
liberalii, reprezentaţi de C. A. Rosetti (în piesă, grupul
liberal e reprezentat de Tipătescu, Trahanache, Zoe, Farfuridi,
Brânzovenescu - ,,noi şi-ai noştri”), şi grupul
independent, condus de I. C. Brătianu (reprezentat în piesă
de Caţavencu şi susţinătorii lui, Ionescu, Popescu -
,,dăscălimea, popa şi moflujii”). În fapt, însă,
farsa electorală ce stă la baza construcţiei piesei nu poate fi
localizată cu precizie nici în timp, nici în spaţiu,
pentru că intenţia autorului a fost de a sugera generalizarea
acesteia, precizând drept repere spaţio-temporale ale
acţiunii: ,,În capitala unui judeţ de munte, în zilele
noastre”.
Intriga
piesei este anticipată la nivelul titlului : din neglijenţă, Zoe
Trahanache pierde o scrisoare de ,,amor” primită de la Tipătescu,
prefectul judeţului, cu care are o relaţie extraconjugală.
Acţiunea piesei evoluează din acest moment prin tehnica bulgărelui
de zăpadă, cele trei pierderi şi regăsiri succesive ale scrisorii
generând în substratul operei o tensiune dramatică
responsabilă de latura ei comică. Scrisoarea e transformată în
armă de şantaj politic de Caţavencu, care ameninţă cu publicarea
,,docomentului” în ziarul său, ,,Răcnetul Carpaţilor”,
dacă opoziţia nu se va decide să-l aleagă în postul de
deputat. Dar nu doar scrisoarea lui Tipătescu către Zoe devine
unealtă politică în această piesă; Dandanache, personajul
care câştigă în cele din urmă alegerile, se află şi
el în posesia unui astfel de bilet compromiţător, pe care îl
foloseşte pentru a-şi atinge interesele personale; aşadar, ceea ce
se petrece într-un oraş de provincie se repetă şi la nivel
mai înalt, farsa electorală fiind aceeaşi, indiferent de
nivel. Posibilitatea ca alegerile să fie câştigate prin
şantaj şi corupţie este astfel generalizată, fapt sugerat la
nivelul titlului prin articolul nehotărât ,,o” (scrisoare
pierdută).
Pierderea
scrisorii şi transformarea ei în armă de şantaj e tratată
diferit de personajele afectate. Tipătescu e impulsiv, iraţional,
ordonă arestarea ilegală a lui Caţavencu, îi oferă acestuia
diferite funcţii publice şi chiar o moşie în schimbul
scrisorii. Zoe face uz de armele feminităţii, devine lacrimogenă,
îşi afirmă disperarea de a nu fi distrusă imaginea ei de
doamnă din înalta societate de o moralitate impecabilă.
Decide până la urmă să-l voteze pe Caţavencu, împreună
cu Tipătescu şi Trahanache. Atitudinea cea mai diplomată o are
venerabilul neica Zaharia, care ,,ştie tot, dar nu crede nimica”,
după cum o asigură Tipătescu pe Zoe. De fapt, lui Trahanache îi
convine mai mult o astfel de atitudine vizavi de relaţia
extraconjugală a soţiei sale cu prietenul lor de familie de opt ani
de zile, Fănică. Considerând scrisoarea compromiţătoare
,,curat plastograf”, Trahanache pregăteşte cu multă abilitate
politică un contra-şantaj: ,,l-am prins cu alta şi mai boacănă”.
Face rost de o poliţă din care rezultă că onorabilul Nae
Caţavencu şi-a însuşit din banii Societăţii ,,Aurora
Economică” o sumă pe care a folosit-o în interes personal.
Zoe şi Tipătescu se consideră salvaţi, dar în acest punct
al acţiunii intervine o răsturnare de situaţie. De la ,,centru”
soseşte o depeşă prin care se anunţă că deputatul ales trebuie
să fie Agamemnon Dandanache.
Punctul
culminant al piesei se află în
actul III, în momentul în care este anunţat numele lui
Dandanache, personaj – surpriză, considerat de Caragiale ,,mai
prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
Are loc o încăierare între reprezentanţii celor două
direcţii politice, prilej cu care Caţavencu pierde scrisoarea
ascunsă în borul pălăriei.Printr-o coincidenţă căutată,
scrisoarea e găsită de două ori de acelaşi personaj, Cetăţeanul
turmentat. Acesta o înapoiază lui Zoe; deznodământul
creează un consens imprevizibil, ce
accentuează intensitatea iniţială a comicului. Conflictele
inter-personale se sting, toate personajele au pierdut sau au
câştigat altceva, toate se împacă într-o frenezie
colectivă. Ultima replică: ,,Curat constituţional! Muzica!
Muzica!” îi aparţine personajului care rosteşte şi prima
replică a piesei, Ghiţă Pristanda, fapt ce asigură simetria
structurii operei realiste.
Comicul
în O
scrisoare pierdută are ca principală
sursă discrepanţa dintre esenţă şi
aparenţă,
dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele. Substratul
tragic al comediilor lui Caragiale a fost intuit pentru prima dată
de Titu Maiorescu: ,,În acest caleidoscop de figuri, înlănţuite
în vorbele şi faptele lor spre efecte de scenă cu multă
conştiinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea
din partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin
această realitate elementul mai adânc şi serios, care este
nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea
ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se
ascunde o tragedie”.
Orientând
opera spre tiparul realismului, comicul din O
scrisoare pierdută înfierează
prin ironie şi sarcasm moravurile burgheze, evidenţiindu-le în
scopul de ale îndrepta, după principiul ce stă la baza
comediei clasice: Castigat ridendo mores
(prin râs se îndreaptă moravurile).
Modalităţile
comicului folosite de I. L. Caragiale în această piesă sunt
diverse. La nivelul comicului de
situaţii, scriitorul preia din comedia
clasică universală anumite scheme tipice, pe care le adaptează
fondului dramatic al operei sale: încurcătura, quiproquo-ul,
confuzia, triunghiul conjugal, coincidenţa, echivocul, revelaţiile
succesive, acumularea progresivă, repetiţia, evoluţia inversă,
interferenţa grupurilor adverse. Piesa abundă în situaţii
comice, precum scena numărării steagurilor sau cea în care e
proclamat Dandanache drept deputat. Confuzia de persoane
(quiproquo-ul) făcută de Dandanache, care îl ia pe Tipătescu
drept soţul lui Zoe, deşi i se explică situaţia oficială, e
menită să stârnească râsul.
-coincidenţa : Dandanache
şi Caţavencu folosesc acelaşi mijloc de şantaj; Cetăţeanul
turmentat găseşte de două ori scrisoarea;
Comicul
intenţiilor reiese din atitudinea
scriitorului faţă de oameni şi evenimente. Caragiale tratează
substanţa unică a piesei şi personajele acesteia în
modalităţi diferite; simţim că, faţă de un personaj precum
Cetăţeanul turmentat, autorul are o poziţie pur umoristică. Faţă
de alte personaje se raportează ironic (Ghiţă Pristanda),
sarcastic (Tipătescu, Farfuridi, Zoe, Trahanache, Caţavencu),
frizând absurdul (Caţavencu şi Farfuridi, cu discursurile lor
din actul III) sau grotescul (Dandanache). Intenţia comică ascunde
mecanisme sufleteşti defecte, personajele lui Caragiale par reduse
la condiţia simplificată a marionetei, au mişcări de păpuşi
cărora li s-au defectat resorturile interioare.
Comicul
de caractere1
îl dovedeşte pe Caragiale drept ,,cel mai mare creator de
tipuri din literatura română, un Molière român”
(Al. Piru). Scriitorul creează o tipologie comică, deşi a respins
această abordare a personajelor sale, considerând că ,,natura
nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod
deosebit; unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel,
încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de
ei”.
Ştefan
Tipătescu este tipul junelui-prim, al amorezului, al donjuanului;
Zaharia Trahanache este tipul încornoratului, al ticăitului;
Zoe – tipul adulterinei, al femeii voluntare; Caţavencu – tipul
demagogului; Farfuridi – prostul fudul; Brânzovenescu –
tipul raisonneurului (al confidentului); Pristanda – tipul
funcţionarului, al slujbaşului umil; Dandanache – prostul
ticălos; Cetăţeanul turmentat – tipul cetăţeanului.
Majoritatea
personajelor evoluează proteic2,
se schimbă spectaculos de-a lungul acţiunii. Caţavencu năzuia să
ajungă deputat, dar va conduce manifestaţia de simpatie în
favoarea candidatului trimis de centru. Zoe străbate spaţiul unor
trăiri contrdictorii şi, fericită, în final, promite
avocatului sprijinul în viitorul apropiat : ,,…fii zelos,
asta nu-i cea din urmă Cameră”. Farfuridi se resemnează, deşi a
fost implicat într-un conflict secundar al piesei, bănuindu-şi
tovarăşii de partid de trădare. Cetăţeanul turmentat este
singurul personaj cinstit al piesei; cu replica sa ,,Eu cu cine
votez?”, rostită în momente-cheie ale acţiunii, întreţine
tensiunea dramatică a operei. Turmentarea sa e o metaforă a stării
de ameţeală, de confuzie pe care o ttăiesc toţi alegătorii care,
în perioada electorală, sunt îmbătaţi de promisiunile
deşarte ale politicienilor. Intuind posibila succesiune a lui
Caţavencu, Pristanda îşi cere, servil, iertare pentru că l-a
arestat: ,,Altele am eu în sufletul meu…”
Savuros în
O scrisoare pierdută
este şi comicul de limbaj.
Rafinamentul dramaturgului de a scoate efecte comice din limbaj este
de neîntrecut. Formulele stereotipe ale lui Pristanda,
expresiile temporizatoare bonome ale lui Trahanache, frazeologia
confuză a lui Farfuridi, întrebările naive ale lui
Brânzovenescu, vorbele umflate ale lui Caţavencu, pelticia
senilului Dandanache, întrebarea-refren a Cetăţeanului
turmentat înscriu fiecare personaj cu o etichetă anume în
galeria umană caragialiană.
Forme
ale comicului de limbaj:
-
ticurile verbale (automatisme verbale) : ,,curat” al lui Pristanda,
,,Ai puţintică răbdare!” al lui Trahanache;
- didascaliile.
Compunându-şi textele dramatice cu ochii regizorului,
Caragiale foloseşte în mod frecvent parantezele în care
pune cu o artă greu de egalat cele mai minuţioase sugestii
regizorale.
Exemplu: ,,Caţavencu
(ia poză, trece prin mulţime cu importanţă şi suie la tribună;
îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă,
scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună,
apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă
avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă
ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. Tăcere complectă. Cu
glas tremurat.) Toate gesturile studiate ale oratorului, falsa lui
emoţie conturează figura demagogului şi ne pregătesc pentru
discursul ce va urma.
-
pronunţii greşite: famelie,
renumeraţie,
arfivă,
andrisant,
plebiscit,
bampir,
nifilist,
cioclopledică,
docoment,
nembru
- etimologii
populare: scrofuloşi (în
loc de scrupuloşi3);
capitalişti(folosit
de Caţavencu cu sensul de ,,locuitori ai Capitalei”)
- lipsa de
proprietate a termenilor (liber-schimbist
înseamnă pentru Caţavencu ,,elastic în idei”)
- truismele (adevăruri
evidente): ,,unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără
prinţipuri ca va să zică că nu le are…”
- nonsensul: ,,Din două,
una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se
schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se
schimbe pe ici, pe acolo, şi anume în punctele esenţiale”.
- contradicţia de
termeni: ,,După lupte seculare care au durat 30 de ani”, 12
trecute fix
- asociaţiile
incompatibile: ,,Industria română este admirabilă, e sublimă,
dar lipseşte cu desăvârşire”
- delirul verbal :
discursul lui Farfuridi, al lui Caţavencu din actul III
- confuzii ilare: ,,box
populi, box dei”, ,,oneste bibere”
- nepotrivirea
ieşită din interferenţa stilurilor. Multe personaje folosesc un
registru (un stil) în totală contradicţie cu situaţia
concretă a momentului. Caţavencu vorbeşte în faţa lui
Pristanda într-un stil oratoric, sentenţios (actul II, scena
7). Dandanache se adresează mulţimii care-l aclamă în stilul
lui peltic, familiar, incoerent, discursul transformându-se
într-o bolboroseală de întârziat mintal.
Insuficienta
stăpânire a limbajului coboară personajele la adevărata lor
valoare, în ciuda orgoliului de care se lasă dominate până
la ridicol. Lingvistul Iorgu Iordan afirma că limba ,,eroilor” lui
Caragiale întrece ,,realitatea lingvistică din acea vreme”.
Unele sintagme au devenit azi proverbiale, de uz comun, şi se
folosesc pentru a sancţiona precis o abatere de la etică.
Remarcabil
este şi comicul de nume.
În studiul Numele proprii în
opera lui I.L. Caragiale, criticul
Garabet Ibrăileanu observă că, spre deosebire de Alecsandri, care
procedează naiv în numirea personajelor sale (unui hoţ îi
spune Pungescu, unui demagog – Clevetici, unui visător –
Lunătescu, unui retrograd – Napoilă), Caragiale este mai subtil
din acest punct de vedere. Numele personajelor sunt astfel alese şi
concepute încât să sugereze anumite trăsături
dominante de caracter. Trahanache
vine de la trahana, ,,cocă moale”, ceea ce sugerează uşurinţa
cu care se lasă modelat de ,,enteres” personajul. Asociat cu
prenumele Zaharia,
care sugerează ramolismentul, numele devine astfel emblematic pentru
acest personaj.
Şi numele
lui Caţavencu
este încărcat de sugestii.
Dacă socotim că provine de la expresia ,,caţa-caţa”, atunci
numele sugerează demagogia personajului. Considerând că ar
proveni de la caţaveică =
,,haină cu două feţe”, putem deduce că numele trădează
caracterul duplicitar al acestui personaj construit după schema
evoluţiei inverse. Cât timp se află în posesia
scrisorii, Caţavencu este ferm, de neînduplecat; odată
deposedat de arma şantajului, Caţavencu devine umil, dispus să
facă orice pentru a obţine graţiile coanei Joiţica.
Numele
singurului personaj feminin al piesei, Zoe,
se înscrie în seria numelor feminine din comediile lui
Caragiale : Miţa, Efimiţa, Didina, Veta sunt, ca şi Zoe (pentru
unii coana Joiţica),
nume selectate din onomastica specifică unei societăţi periferice,
de joasă extracţie (sugerează lumea mahalalei), trădând
originea socială a acestor personaje parvenite în înalta
societate.
Tipătescu,
numele prefectului, este derivat cu sufixul –escu (simbol al omului
comun) de la tip (donjuan, junele prim) sau, poate, de la tipar
(fiind vorba de singurul personaj cu carte din piesă).
Rezonanţa
grecească a numelui lui Tache Farfuridi
face transparent caracterul cosmopolit al partidului liberal al
acelor timpuri. Sugestia culinară a numelor personajelor din cuplul
comic Farfuridi – Brânzovenescu
trădează mediocritatea lor, precum şi relaţia de
complementaritate pe baza căreia sunt construite. În timp ce
Farfuridi este impulsiv, coleric, Brânzovenescu, fire mai
domoală, îl potoleşte: ,,Tache, Tache, fii cuminte!”
Efectul de
surpriză la nivelul acţiunii în care este implicat Dandanache
este anticipat de numele acestui personaj, provenind de la dandana.
Prenumele sonor Agamemnon (luptător
viteaz al Troiei), prescurtat de unele personaje în Agamiţă
şi chiar în Gagamiţă, este în antiteză cu nevolnicia
personajului decrepit. Pristandaua
este un joc moldovenesc în care se fac doi paşi la stânga
şi doi la dreapta, bătându-se pasul pe loc; într-adevăr,
poliţaiul oraşului se declară omul lui Tipătescu, al lui
Trahanache şi al coanei Joiţica, dar se arată servil şi
linguşitor şi faţă de Caţavencu, conducându-se astfel după
dictonul soţiei : ,,Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi
papă-i tot!”.
În
cazul Cetăţeanului turmentat,
sugestiv este tocmai faptul că nu are nume, condiţia sa fiind
astfel generalizată.
,,Caragiale este în
literatura română (…) un autor clasic, pentru că e un
moralist, un observator al umanităţii pe latura morală şi un
caracterolog” (Al. Piru).
1
Caracter (în clasicism) = personaj
construit prin evidenţierea unei singure trăsături de caracter şi
care este reprezentativ pentru o anume categorie umană : avarul,
arivistul, amorezul, încornoratul, lăudărosul, mincinosul,
gelosul, ipocritul etc.
2
proteic = nestatornic, schimbător, variabil
3
scrupulos = corect, cinstit, conştiincios,
meticulos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu