Curente literare

ROMANTISMUL

Romantismul este o mișcare artistică și literară dezvoltată în primele decenii ale secolului al XIX-lea în Europa; apare ca reacția față de clasicismul rigid.

Accepții ale termenului :

• Romantic = atitudine general – umană;
• Romantic = ceea ce aparține romantismului.

PRINCIPIILE ROMANTISMULUI :

- primatul sentimentului și al sensibilității;

- cultivarea fanteziei creatoare (fantasticul – categorie estetică romantică);

- expansiunea eului individual;

- reabilitarea personalității umane în complexitatea sa;

- evaziunea în trecut, istorie, mit, vis;

- iubirea – temă romantică în măsura în care apare ca ideal, utopie a iubirii împlinite;

- contemplarea naturii (natura - ,,état d’âme”); momentul predilect : noaptea, miezul nopții;

- atracția pentru spații exotice;

- preocuparea pentru redarea culorii locale;

- înclinația spre meditația filosofică;

- interesul pentru folclor, pentru specificul național;

- personajele sunt selectate din toate mediile sociale;

- eroul excepțional în situații excepționale;

- complexul geniului : omul superior se află în conflict cu semenii care nu sunt capabili să-i perceapă valoarea, este neînțeles de societatea impermeabilă la valoare;

- personajul romantic este dominat de trăsături extreme de caracter (construit din lumini și umbre), un damnat, chiar un nebun, animat de idealuri mărețe sau pesimist incorigibil;

- personajul romantic este tiranul, geniul, orfanul, nebunul;

- valorificarea antitezei ca modalitate de caracterizare a personajelor;

- ironia, autoironia – modalități romantice de raportare la lume sau la sine;

- libertatea totală în creație ; valorificarea urâtului, surprindera extremelor naturii;

- lărgirea și îmbogățirea limbii literare prin valorificarea vocabularului reprezentativ pentru toate registrele limbii;

- renunțarea la regula unităților.

Manifestul romantismului : Prefața la drama Cromwell, de Victor Hugo (1827).

Reprezentanți : Novalis, Hoffmann, Heine (Germania), W. Scott, Byron, Shelley (Anglia), V. Hugo, Lamartine, A. de Vigny, A. de Musset (Franța), Alessandro Manzoni și Giacomo Leopardi (Italia), Pușkin, Lermontov (Rusia), M. Eminescu ș. a.

CLASICISMUL

Clasicismul este curentul literar – artistic apărut în Franța și dezvoltat în sec. XVII – XVIII.

Accepții ale termenului :

1. clasic = care întrunește condițiile perfecțiunii, care poate funcționa ca model;
2. clasic = ceea ce aparține lumii și culturii antice greco – latine;
3. clasic = care aparține clasicismului.

PRINCIPIILE CLASICISMULUI :

- curent raționalist; rațiunea predomină asupra sentimentelor;

- așează în centrul preocupărilor ființa umană;

- tendința spre ordine și rigoare;

- afirmarea sensului moral și estetic al artei (intenția moralizatoare a scriitorilor); îmbinarea utilului cu plăcutul;

- puritatea genurilor și a speciilor; predilecție pentru idilă, elegie, odă, epigramă, rondel, fabulă, epopee, tragedie și comedie;

- stilul sobru și impersonal;

- impunerea în teatru a regulii celor 3 unități (de loc, de timp, de acțiune);

- idealul uman : l’honnète homme, omul bine educat, de o moralitate desăvârșită, generos, cu o fermă conștiință a datoriei, rațional și temperat, căruia îi sunt străine problematizările, sociabil prin excelență, încadrat în familie, în viață și în societate;

- personajul literar clasic reprezintă un tip ideal, cu însușiri morale înalte, extras din rândul nobilimii, al familiei regale; se numește caracter – personaj dominat de o singură trăsătură de caracter, care rămâne aceeași de-a lungul apariției sale într-o operă literară;

- personaje selectate din înalta societate;

- afirmarea spiritului critic;

- înclinația spre analiza psihologică.

Manifestul clasicismului : Arta poetică, de Nicolas Boileau (1674).

Reprezentanți : Corneille, Racine, Molière, La Bruyère, La Fontaine, Lomonosov, poeții Văcărești, C. Conachi, Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu ș. a.

REALISMUL

Realismul este curentul literar afirmat în Franța în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în descendența clasicismului, în proză și dramaturgie (Atenție! Nu există poezie realistă!).

Accepții ale termenului :

1. Realismul desemnează într-o primă accepție o trăsătură fundamentală și permanentă a literaturii întemeiată pe ideea de imitație; atașată ideii de ,,mimesis”, opera literară e înțeleasă ca tablou, iar scriitorul devine un pictor dotat în primul rând cu spirit de observație, capabil să sesizeze și să descrie autenticitatea vieții.

2. Realismul – curentul literar al cărui nume e impus ca urmare a apariției în anul 1856 a revistei ,,Le Réalisme”.

PRINCIPIILE REALISMULUI :

- reprezentarea veridică, demistificatoare a realității;

- absența idealizării;

- respinge subiectivismul romantic și impune obiectivitatea, impersonalitatea;

- valoarea documentară a operelor literare;

- caracterul critic, acuzator, implicat în surprinderea lucidă a contradicțiilor sociale;

- tematică predilectă : interesul pentru social și psihologic;

- naratorul realist este omniscient și omniprezent, stăpân pe toate resorturile lumii înființate;

- tehnica detaliului semnificativ;

- stilul simplu, exact, funcțional, vizând iluzia vorbirii directe;

- valoarea etică, mesajul moralizator al operelor realiste;

- preocuparea autorilor realiști pentru o arhitectură riguroasă a operelor;

- corespondența mediu – caracter (personajele sunt caracterizate și de mediul pe care îl ocupă, de exemplu Otilia, personajul lui G. Călinescu, e caracterizată de aspectul dezordonat al camerei sale, care vorbește despre caracterul său boem, despre înclinațiile sale artistice etc.);

- personajele realiste sunt tipuri, adică evoluează în jurul unei trăsături dominante de caracter (,,la faculté maîtresse”), de exemplu tipul avarului, al arivistului, al demagogului, al femeii de lume etc.;

- personajele tipice evoluează de asemenea în împrejurări tipice.

Manifestul realismului : Prefața la Comedia umană (1842), de Honoré de Balzac

Reprezentanți : Balzac, G. Flaubert, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski, H. Ibsen, A. Strindberg; N. Filimon, I. Slavici, L. Rebreanu, Marin Preda