Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri

,,Poetul care la noi întruchipează cel mai limpede tradiţionalismul este, desigur,

Ion Pillat...” – N. Manolescu

Mai pregnant decât în cazul altor poeţi, poezia lui Ion Pillat este, deopotrivă, exod şi înrădăcinare,echilibru tensionat între poli contradictorii. Influenţele străine şi inspiraţia autohtonă, livrescul şi tradiţionalismul, farmecul depărtării contrapunctat de vraja reîntoarcerii caracterizează întreaga creaţie pillatiană.

Volumele lui Ion Pillat sunt reprezentative pentru cele trei etape ale creaţiei : etapa parnasian – simbolistă, cu volumele Visări păgâne, Eternităţi de-o clipă, Amăgiri, Grădina între ziduri. Etapa tradiţionalistă se concretizează în volumele : Pe Argeş în sus, Satul meu, Biserica de altădată. Ultima etapă, cea clasicizantă, este reprezentată de volumele : Limpezimi, Caietul verde, Scutul Minervei, Ţărm pierdut, Balcic, Umbra timpului şi Poeme într-un vers.

Volumul Pe Argeş în sus (1923) cuprinde ciclurile Florica, Trecutul viu şi Bătrânii şi este reprezentativ pentru orientarea tradiţionalistă a poetului, deoarece poeziile ilustrează imaginea spaţiului patriarhal al copilăriei (moşia Florica), casa părintească, elemente semnificative din geografia familiară autorului, biserica străveche, interioarele gospodăreşti, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.

Capodopera volumului este, incontestabil, poezia Aici sosi pe vremuri, în care tema trecerii timpului (,,fugit irreparabile tempus” – Virgiliu), asociată cu ideea repetabilităţii destinului uman, este proiectată pe fundalul idilizării trecutului.

Structural, cele 19 distihuri şi un vers final care alcătuiesc poezia pot fi împărţite în 5 secvenţe. Incipitul, reprezentat de primele 2 distihuri, evocă printr-o formulare metaforică ,,casa amintirii”. Poetul reţine în memoria afectivă câteva repere semnificative : ,,obloane”, ,,pridvor”, ,,poartă”, ,,zăvor”, ,,hornul”. Cu ajutorul acestora, imaginea casei bătrâneşti capătă un caracter idealizat, devenind emblemă a unui timp paradiziac, evocat cu nostalgie. Se remarcă degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, devenită un spaţiu închis, privilegiat, accesibil numai urmaşului poet, singurul care poate reînvia trecutul în amintire.

Secvenţa a doua (distihurile 3 – 9) dezvoltă planul trecutului, cu evocarea iubirii bunicilor. Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un anumit ceremonial, repetat apoi de nepoţi. Bunicul şi bunica, protagoniştii poveştii de dragoste de odinioară, devin peste timp simboluri ale epocii lor demult apuse, reînviate de urmaşul poet. Bunica se transformă într-o emblemă a timpului său prin detalii vestimentare şi accesorii (e îmbrăcată cu ,,crinolină”, vine la casa bunicului cu ,,berlina”), iar bunicul este exponent al aceleeaşi epoci prin preferinţele de lectură (îi recită bunicii Le lac, de Lamartine, şi Zburătorul, ,,de-un tânăr Eliad”). Apoi numele bunicii, Calyopi, este şi el semnificativ; plecând de la ecourile sale mitologice (în mitologia greacă, Calyope este mama lui Orfeu, considerat simbol al Artistului, muză a artei, a poeziei), putem deduce caracterul de artă poetică al textului. Poetul, prin afirmarea acestei descendenţe nobile din punct de vedere cultural, are misiunea de a recupera prin artă un timp paradiziac, considerat altfel iremediabil pierdut.

Referinţele livreşti din poezie (Lamartine, Heliade-Rădulescu, Francis Jammes şi Horia Furtună) asociază viaţa cu literatura, trimit la motivul bibliotecii, frecvent în poezia pillatiană şi indică epoca, numind preferinţele în moda literară a vremurilor respective.

În această a doua secvenţă apar elemente romantice (natura, cadrul selenar, iubirea); romantică este şi atmosfera în care evoluează povestea de iubire a bunicilor : ,,Şi totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea!”. Comparaţia din acest vers individualizează şi proiectează iubirea celor doi într-un cadru feeric, ideal, utopic.

Secvenţa a treia (distihurile 10 – 11) reprezintă nucleul tematic al întregii poezii, cele două distihuri concentrează într-o tonalitate meditativă şi elegiacă ideea efectelor devastatoare ale trecerii timpului implacabil asupra destinului uman : ,,Ce straniu lucru, vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita”. Se observă trecerea la persoana a II-a sg., fapt ce generalizează afirmaţiile poetice şi le conferă caracter aforistic, de adevăruri general-valabile.

Secvenţa a patra (distihurile 12 -18) evocă planul prezentului, expus în paralel cu trecutul. Pentru ca paralela trecut – prezent să fie cât mai evidentă, poetul apelează la antiteza adverbelor de timp ,,(ca) ieri”/,,acum”, la repetiţia adjectivului pronominal demonstrativ de identitate ,,acelaşi” (drum, clopot), la comparaţia ,,ca dânsa”. Sunt procedee stilistico-gramaticale prin care se susţine ideea repetabilităţii destinului uman.

Un alt element comun celor două planuri temporale este şi simbolul berzei, pe care Dicţionarul de simboluri (autori : J. Chevalier şi A. Gheerbrant) o consideră ,,pasăre de bun augur, simbol de pietate filială”, simbol al fidelităţii, al devoţiunii.

Secvenţa a cincea, dată de versul final (,,De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat…” – cu referire la sunetul clopotului), reprezintă epilogul poeziei, laitmotiv ce accentuează trecerea iremediabilă a timpului. Simbolismul clopotului, asociat ritualurilor de trecere, susţine tema poeziei.

Elementele de prozodie (ritmul iambic, rima pereche şi măsura de 13-14 silabe) conferă versurilor o tonalitate elegiacă, susţinând mesajul poeziei : timpul este într-adevăr necruţător, dar fiinţa umană poate să-l domine prin artă şi prin iubire.

,,Aici sosi pe vremuri, plină de subtilităţi muzicale, are mişcarea unei clepsidre : timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoţilor, care iau totul de la capăt în forme imperceptibil modificate…” – N. Manolescu, Despre poezie