eMAG.ro online shop

Marin Sorescu, Iona


Marin Sorescu, Iona

Motto : ,,Solitudinea m-a înghițit ca o balenă.” (Nietzsche)

Subintitulată ,,tragedie în patru acte” și publicată în 1968 în revista Luceafărul, Iona face parte dintr-o trilogie dramatică semnificativ intitulată Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul și Matca.Titlul trilogiei sugerează setea de absolut a autorului și a personajelor sale, aflate în căutarea nepotolită a unei ieșiri, a unei explicații, a unui sens în absurdul existenței care capătă expresia unui labirint pustiu și dezolant.
Geneza piesei trimite, prin titlu, la mitul biblic al lui Iona, fiul lui Amitai, care este însărcinat în taină să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, unde fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. Iona se sustrage însă poruncii divine, fuge la Tarsis, și Dumnezeu îl pedepsește pentru neascultare. Pescarul biblic este înghițit de un monstru marin și, după trei zile și trei nopți petrecute în pântecele peștelui, în rugăciuni de pocăință, ,,Domnul a poruncit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat.”
În piesa lui Marin Sorescu, având ca temă un aspect al filozofiei existențialiste (avându-i ca reprezentanți pe Friederich Nietzsche , Albert Camus, Jean Paul Sartre, Martin Heidegger) și anume singurătatea omului modern, mitul biblic este desacralizat, golit de conținut religios.
Unicul personaj al piesei, Iona, stă de la început în burta peștelui, a trăi într-o stare de amenințare este condiția lui de existență. Iona se dedublează, se strânge și se pliază după cerințele vieții lui interioare (după cum indică didascaliile preliminare), vorbește cu sine ca și cu un străin, exersând un solilocviu cu substrat de meditație filozofică profundă. Limbajul personajului, aparent naiv și ironic, mucalit uneori, capătă adesea cadența unor mici poeme în proză, întărind convingerea cititorului că se află în fața unei piese-metaforă, construită pe principiul liric al alegoriei.
De altfel, nu se poate vorbi de un subiect propriu-zis al piesei, cu momente bine stabilite. Piesa își extrage consistența din simbolurile, din semnificațiile abstracte pe care le impune unui cititor avizat. Astfel, pescuitul, ocupație arhetipală care apare în literatura noastră și la Sadoveanu ori Voiculescu, capătă la Marin Sorescu semnificații existențialiste, simbolizând condiția umană supusă limitării, mecanizării, automatizării.
Iona nu are ecou1, motivul ecoului fiind complementar celui al dedublării.
Marea, care se deschide nesfârșită în fața ochilor personajului, nu poate fi decât o imagine metaforică a vieții, cu neprevăzutul, pericolul și profunzimile ei. Iona aspiră să ajungă să audă ,,clocotul mării”, sugestie a fericirii absolute, a vieții trăite plenar. El pândește de mult peștele care întârzie să apară în năvod (Barosanul), situație simbolică pentru eterna aspirație spre un ideal care, rămânând intangibil, conferă tragism condiției umane. Pentru a evita o întoarcere rușinoasă, Iona și-a adus de-acasă un acvariu cu pești docili, domesticiți, prin care autorul ar sugera soluțiile de compromis pe care este nevoit să le accepte individul însetat de ideal. Peștele uriaș nu apare și Iona intră într-o situație fără ieșire : este înghițit de un pește enorm. Călăul potențial a devenit o victimă sigură, situație absurdă prin ineditul circumstanțelor. Dar absurdul este tratat în piesa lui Marin Sorescu în maniera cea mai realistă cu putință, întâmplarea intrând în ordinea firească a lucrurilor.
În tabloul al doilea, Iona, aflat așadar în interiorul peștelui, poate să facă orice, numai să tacă nu poate. Dacă în primul tablou Iona vorbește cu sine ,,ca să inducă peștii în eroare”, acum verbozitatea excesivă nu poate decât să mascheze insuficient teama personajului de singurătate. Limbajul devine condiție esențială a existenței, Iona trăiește prin cuvânt. El vorbește despre progres, despre succesiunea generațiilor, meditează pe tema trecerii timpului, își adresează întrebări ontologice : ,,De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”. Își exprimă intenția de a construi o bancă în mijlocul mării, ca ,,un loc de stat cu capul în măini în mijlocul sufletului”, imagine care ar sugera în plan abstract nevoia de contemplare din interior, nevoia de regăsire a sinelui.
Ca în toate piesele lui Marin Sorescu, problema cea mai importantă care se pune este ieșirea, personajele fiind de la început instalate într-un spațiu închis ca într-un spațiu originar. Ideea claustrării intrauterine este de altfel des exprimată în Iona, ajungând până la confuzia viață-moarte : ,,Dacă într-adevăr sunt mort și-acum se pune problema să vin iar pe lume?”. Scrisoarea scrisă cu sânge pe o bucată de piele decupată din propria palmă, în care Iona îi cere mamei să-l mai nască o dată, nu-i provoacă personajului nicio durere fizică, semn al dematerializării, al detașării de concretul existenței.
În tabloul al treilea, Iona ajunge în burta celui de-al doilea pește, care l-a înghițit pe primul; apare ca element nou în decorul scenic o moară, și Iona va încerca în tot acest tablou să se sustragă curentului de aer produs de aceasta, ca simbol al pericolului permanent de care se simte amenințat orice om. Moara de vânt poate fi interpretată și ca imagine a trecerii ireversibile a timpului, sau ca metaforă a zădărniciei lucrurilor. Zadarnice vor fi în piesă încercările repetate ale protagonistului de a ieși la ,,clocotul mării”.Încercând să se elibereze, el nu are de ales altă cale decât aceea de a fi el însuși instrumentul sfârtecării pereților mistuitori ai peștelui : ,,Și în loc de mine sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu.” Acțiunea în sine rămâne însă zadarnică, pentru că ieșirea dintr-un pește înseamnă intrarea în alt pește, eliberarea dintr-un cerc al existenței este închiderea în altul, într-o succesiune nesfârșită de pântece concentrice de pești. În pântecele ihtiozaurului, Iona se descoperă pe sine ca ins captiv într-un labirint în care ființele au o dublă identitate, de vânat și vânător, de jucărie a destinului și destin. Ființă rațională însă, omul e în luptă cu jocul irațional, absurd al existenței.
Singurătatea cu care se confruntă omul modern are drept cauze, în viziunea existențialiștilor, imposibilitatea comunicării între semeni și îndepărtarea de sacru, cantonarea individului în profan. Iona, personajul sorescian, își exprimă la un moment dat nevoia de divinitate (,,Aș vrea să treacă Dumnezeu pe aici”), pentru ca spre finalul aventurii sale, când își dă seama de zădărnicia încercărilor sale de a se sustrage orizontului de burți de pești, să se considere un Dumnezeu ,,căruia i-au reușit toate minunile, înafară de înviere”; așadar, individul devine, sub apăsarea unui destin constrângător, o zeitate demnă de milă, care și-a pierdut sacralitatea. Destinului lui Iona, personaj simbolic, i se poate aplica definiția dată de Victor Petrini, din Cel mai iubit dintre pamânteni, de Marin Preda : ,,Omul este o divinitate înlănțuită de circumstanțe.” Omul este înzestrat cu scânteie demiurgică, dar chiar și acest statut îi este limitat.
Pescarii I și II, cu apariții episodice în ultimele două tablouri, cărora Iona le adresează întrebări fără să primească răspunsuri, simbolizează limitele lumii reale, imposibilitatea comunicării reale dintre oameni, temă specifică teatrului absurdului. Bârnele pe care aceștia le poartă pe umeri, cruci cu formă modificată datorită cantonării în profan, simbolizează povara vieții. Ei traversează scena ,,liniștiți”, senini, împăcați așadar cu ideea captivității, a unei vieți limitate. Pasivitatea lor intră în antiteză cu spiritul de acțiune al lui Iona, individul care tinde să-și depășească limitele, fiind într-un conflict tragic cu propriul destin.
În ultimul tablou, Universul se înfățișează ca un fel de pădure dantescă, sub forma unui șir nesfârșit de burți de pești, ,,ca niște geamuri puse unul lângă altul”; depășirea unei limite nu înseamnă decât conștientizarea unei noi limite. Iona, înțelepțit (are o barbă lungă și ascuțită, ca a schivnicilor de pe fresce), se vrea un ,,proroc al trecutului”, află o definiție a vieții (,,drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”) și are revelația propriei identități : ,,Iona. Eu sunt Iona”. Înțelege că drumul regăsirii de sine este unul interior : ,,Și acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuie s-o iau în altă parte.” Își strigă numele din depărtarea în care rătăcise și, în loc de a mai tăia burți de pește, în speranța unei libertăți iluzorii, își spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine, deplina libertate : ,,Răzbim noi cumva la lumină.”
Pentru problema fundamentală a confruntării omului cu realitatea morții, A. Camus propunea în eseul Mitul lui Sisif drept unică soluție sinuciderea, ca unică posibilitate de manifestare a libertății și demnității umane. A înfrunta voluntar moartea este un act de revoltă de care nu sunt capabile decât firile superioare. Marin Sorescu reia într-un alt registru această dezbatere și îi dă o altă interpretare, făcând din revolta față de condiția imposibilă în care l-a pus existența adevărata problemă a unui individ.
Finalul piesei este astfel deschis, mesajul acesteia fiind că omul nu este niciodată liber, tot ce poate face este să-și procure iluzia libertății sau să-și lărgească aria claustrantă.
,,Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții.”(Marin Sorescu)
1 Ecoul = ,,simbolul regresiunii și pasivității, care pot reprezenta doar o stare trecătoare, premergătoare unei transformări.” (Dicționar de simboluri, J. Chevalier, A. Gheerbrant)

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu