Marin Sorescu, Iona
Motto : ,,Solitudinea m-a
înghițit ca o balenă.” (Nietzsche)
Subintitulată ,,tragedie în
patru acte” și publicată în 1968 în revista
Luceafărul, Iona face parte dintr-o trilogie dramatică
semnificativ intitulată Setea muntelui de sare, alături de
Paracliserul și Matca.Titlul trilogiei sugerează
setea de absolut a autorului și a personajelor sale, aflate în
căutarea nepotolită a unei ieșiri, a unei explicații, a unui sens
în absurdul existenței care capătă expresia unui labirint
pustiu și dezolant.
Geneza piesei trimite, prin
titlu, la mitul biblic al lui Iona, fiul lui Amitai, care este
însărcinat în taină să propovăduiască cuvântul
Domnului în cetatea Ninive, unde fărădelegile oamenilor
ajunseseră până la cer. Iona se sustrage însă poruncii
divine, fuge la Tarsis, și Dumnezeu îl pedepsește pentru
neascultare. Pescarul biblic este înghițit de un monstru marin
și, după trei zile și trei nopți petrecute în pântecele
peștelui, în rugăciuni de pocăință, ,,Domnul a poruncit
peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat.”
În piesa lui Marin
Sorescu, având ca temă un aspect al filozofiei existențialiste
(avându-i ca reprezentanți pe Friederich Nietzsche , Albert
Camus, Jean Paul Sartre, Martin Heidegger) și anume singurătatea
omului modern, mitul biblic este desacralizat, golit de conținut
religios.
Unicul personaj al piesei,
Iona, stă de la început în burta peștelui, a trăi
într-o stare de amenințare este condiția lui de existență.
Iona se dedublează, se strânge și se pliază după cerințele
vieții lui interioare (după cum indică didascaliile preliminare),
vorbește cu sine ca și cu un străin, exersând un solilocviu
cu substrat de meditație filozofică profundă. Limbajul
personajului, aparent naiv și ironic, mucalit uneori, capătă
adesea cadența unor mici poeme în proză, întărind
convingerea cititorului că se află în fața unei
piese-metaforă, construită pe principiul liric al alegoriei.
De altfel, nu se poate vorbi
de un subiect propriu-zis al piesei, cu momente bine stabilite. Piesa
își extrage consistența din simbolurile, din semnificațiile
abstracte pe care le impune unui cititor avizat. Astfel, pescuitul,
ocupație arhetipală care apare în literatura noastră și la
Sadoveanu ori Voiculescu, capătă la Marin Sorescu semnificații
existențialiste, simbolizând condiția umană supusă
limitării, mecanizării, automatizării.
Iona nu are ecou1,
motivul ecoului fiind complementar celui al dedublării.
Marea, care se deschide
nesfârșită în fața ochilor personajului, nu poate fi
decât o imagine metaforică a vieții, cu neprevăzutul,
pericolul și profunzimile ei. Iona aspiră să ajungă să audă
,,clocotul mării”, sugestie a fericirii absolute, a vieții trăite
plenar. El pândește de mult peștele care întârzie
să apară în năvod (Barosanul), situație simbolică pentru
eterna aspirație spre un ideal care, rămânând
intangibil, conferă tragism condiției umane. Pentru a evita o
întoarcere rușinoasă, Iona și-a adus de-acasă un acvariu cu
pești docili, domesticiți, prin care autorul ar sugera soluțiile
de compromis pe care este nevoit să le accepte individul însetat
de ideal. Peștele uriaș nu apare și Iona intră într-o
situație fără ieșire : este înghițit de un pește enorm.
Călăul potențial a devenit o victimă sigură, situație absurdă
prin ineditul circumstanțelor. Dar absurdul este tratat în
piesa lui Marin Sorescu în maniera cea mai realistă cu
putință, întâmplarea intrând în ordinea
firească a lucrurilor.
În tabloul al doilea,
Iona, aflat așadar în interiorul peștelui, poate să facă
orice, numai să tacă nu poate. Dacă în primul tablou Iona
vorbește cu sine ,,ca să inducă peștii în eroare”, acum
verbozitatea excesivă nu poate decât să mascheze insuficient
teama personajului de singurătate. Limbajul devine condiție
esențială a existenței, Iona trăiește prin cuvânt. El
vorbește despre progres, despre succesiunea generațiilor, meditează
pe tema trecerii timpului, își adresează întrebări
ontologice : ,,De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu
le folosesc după moarte?”. Își exprimă intenția de a
construi o bancă în mijlocul mării, ca ,,un loc de stat cu
capul în măini în mijlocul sufletului”, imagine care
ar sugera în plan abstract nevoia de contemplare din interior,
nevoia de regăsire a sinelui.
Ca în toate piesele lui
Marin Sorescu, problema cea mai importantă care se pune este
ieșirea, personajele fiind de la început instalate
într-un spațiu închis ca într-un spațiu originar.
Ideea claustrării intrauterine este de altfel des exprimată în
Iona, ajungând până la confuzia viață-moarte :
,,Dacă într-adevăr sunt mort și-acum se pune problema să
vin iar pe lume?”. Scrisoarea scrisă cu sânge pe o bucată
de piele decupată din propria palmă, în care Iona îi
cere mamei să-l mai nască o dată, nu-i provoacă personajului
nicio durere fizică, semn al dematerializării, al detașării de
concretul existenței.
În tabloul al treilea,
Iona ajunge în burta celui de-al doilea pește, care l-a
înghițit pe primul; apare ca element nou în decorul
scenic o moară, și Iona va încerca în tot acest tablou
să se sustragă curentului de aer produs de aceasta, ca simbol al
pericolului permanent de care se simte amenințat orice om. Moara de
vânt poate fi interpretată și ca imagine a trecerii
ireversibile a timpului, sau ca metaforă a zădărniciei lucrurilor.
Zadarnice vor fi în piesă încercările repetate ale
protagonistului de a ieși la ,,clocotul mării”.Încercând
să se elibereze, el nu are de ales altă cale decât aceea de a
fi el însuși instrumentul sfârtecării pereților
mistuitori ai peștelui : ,,Și în loc de mine sunt tot o
unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul
lui Dumnezeu.” Acțiunea în sine rămâne însă
zadarnică, pentru că ieșirea dintr-un pește înseamnă
intrarea în alt pește, eliberarea dintr-un cerc al existenței
este închiderea în altul, într-o succesiune
nesfârșită de pântece concentrice de pești. În
pântecele ihtiozaurului, Iona se descoperă pe sine ca ins
captiv într-un labirint în care ființele au o dublă
identitate, de vânat și vânător, de jucărie a
destinului și destin. Ființă rațională însă, omul e în
luptă cu jocul irațional, absurd al existenței.
Singurătatea cu care se
confruntă omul modern are drept cauze, în viziunea
existențialiștilor, imposibilitatea comunicării între semeni
și îndepărtarea de sacru, cantonarea individului în
profan. Iona, personajul sorescian, își exprimă la un moment
dat nevoia de divinitate (,,Aș vrea să treacă Dumnezeu pe aici”),
pentru ca spre finalul aventurii sale, când își dă
seama de zădărnicia încercărilor sale de a se sustrage
orizontului de burți de pești, să se considere un Dumnezeu
,,căruia i-au reușit toate minunile, înafară de înviere”;
așadar, individul devine, sub apăsarea unui destin constrângător,
o zeitate demnă de milă, care și-a pierdut sacralitatea.
Destinului lui Iona, personaj simbolic, i se poate aplica definiția
dată de Victor Petrini, din Cel mai iubit dintre pamânteni,
de Marin Preda : ,,Omul este o divinitate înlănțuită de
circumstanțe.” Omul este înzestrat cu scânteie
demiurgică, dar chiar și acest statut îi este limitat.
Pescarii I și II, cu
apariții episodice în ultimele două tablouri, cărora Iona le
adresează întrebări fără să primească răspunsuri,
simbolizează limitele lumii reale, imposibilitatea comunicării
reale dintre oameni, temă specifică teatrului absurdului. Bârnele
pe care aceștia le poartă pe umeri, cruci cu formă modificată
datorită cantonării în profan, simbolizează povara vieții.
Ei traversează scena ,,liniștiți”, senini, împăcați
așadar cu ideea captivității, a unei vieți limitate. Pasivitatea
lor intră în antiteză cu spiritul de acțiune al lui Iona,
individul care tinde să-și depășească limitele, fiind într-un
conflict tragic cu propriul destin.
În ultimul tablou,
Universul se înfățișează ca un fel de pădure dantescă,
sub forma unui șir nesfârșit de burți de pești, ,,ca niște
geamuri puse unul lângă altul”; depășirea unei limite nu
înseamnă decât conștientizarea unei noi limite. Iona,
înțelepțit (are o barbă lungă și ascuțită, ca a
schivnicilor de pe fresce), se vrea un ,,proroc al trecutului”,
află o definiție a vieții (,,drăcia aceea frumoasă și minunată
și nenorocită și caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o
eu”) și are revelația propriei identități : ,,Iona. Eu sunt
Iona”. Înțelege că drumul regăsirii de sine este unul
interior : ,,Și acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am
avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuie
s-o iau în altă parte.” Își strigă numele din
depărtarea în care rătăcise și, în loc de a mai tăia
burți de pește, în speranța unei libertăți iluzorii, își
spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în
afară, ci în sine, deplina libertate : ,,Răzbim noi cumva la
lumină.”
Pentru problema fundamentală
a confruntării omului cu realitatea morții, A. Camus propunea în
eseul Mitul lui Sisif drept unică soluție sinuciderea, ca
unică posibilitate de manifestare a libertății și demnității
umane. A înfrunta voluntar moartea este un act de revoltă de
care nu sunt capabile decât firile superioare. Marin Sorescu
reia într-un alt registru această dezbatere și îi dă o
altă interpretare, făcând din revolta față de condiția
imposibilă în care l-a pus existența adevărata problemă a
unui individ.
Finalul piesei este astfel
deschis, mesajul acesteia fiind că omul nu este niciodată liber,
tot ce poate face este să-și procure iluzia libertății sau să-și
lărgească aria claustrantă.
,,Iona este omul în
condiția lui umană, în fața vieții și în fața
morții.”(Marin Sorescu)
1
Ecoul = ,,simbolul regresiunii și pasivității, care pot
reprezenta doar o stare trecătoare, premergătoare unei
transformări.” (Dicționar de simboluri, J. Chevalier, A.
Gheerbrant)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu