M. Sadoveanu, BALTAGUL

M. Sadoveanu, BALTAGUL

1. INTRODUCERE

Apărut în 1930, când marele prozator împlinea 50 de ani, Baltagul reprezintă una din cele mai înalte culmi ale creaţiei sadoveniene şi poate fi comparat cu o adevărată epopee a vieţii păstoreşti.

2. ACŢIUNEA ROMANULUI e simplă, se desfăşoară linear, fără ocolişuri si reveniri.

Apropiindu-se iarna şi văzând că soţul ei, Nechifor Lipan, nu s-a mai întors de la Dorna, unde neguţase nişte oi, pe care avea să le ducă la iernat in bălţile Jijiei, Vitoria îşi face pregătirile de drum şi pleacă în căutarea lui. Merge la preot, pentru sfat şi pentru rugăciuni, dar şi la baba Maranda, pentru vrăji – făcute eventual cu concursul diavolului –, se duce să se închine la icoana Maicii Domnului de la mănăstirea Bistriţa şi ţine să facă şi o “lăcrămaţie“ către prefect, la Piatra. Însă adevărata putere, în ceea ce avea să întreprindă, n-o găseşte decât în ea însăşi. Itinerariul Vitoriei Lipan, care, însoţită de fiul ei, Gheorghiţă, parcurge drumul lui Nechifor şi al turmelor lui, până la descoperirea acestuia, răpus de duşmani într-o râpă de munte, ca şi descoperirea şi pedepsirea făptaşilor prilejuiesc adevărate investigaţii poliţiste, menite să pună în lumină o inteligenţă ascuţită, pătrunzătoare, fapt ce uimeşte chiar şi pe încercatul subprefect Anastase Balmez. Memorabilă este scena în care se reconstituie amănunţit crima, în faţa principalului vinovat, Calistrat Bogza, a autorităţilor şi a oamenilor adunaţi la praznicul mortului. Ca în cunoscuta scenă din Hamlet, criminalul nu poate suporta confruntarea şi reacţia psihologică scontată se produce. Cuprins de o furie oarbă faţă de o “muiere“ care se apucase să-l judece, sfâşiat apoi de câinele mortului şi lovit de baltagul lui Gheorghiţă, Calistrat Bogza sfârşeşte prin a mărturisi că lucrurile s-au întâmplat întocmai.

3. TEMA: descrierea comunităţii rurale arhaice de tip pastoral, ritmată după legea nescrisă a „baltagului”.

4. TITLUL: Unealta răului se dovedeşte a fi arma binelui; faptul că Nechifor a fost ucis cu baltagul şi tot cu baltagul a fost răzbunată moartea sa asigura valoarea de simbol a titlului. Baltagul, unealtă şi armă, semn şi însemn, obiect şi simbol, devine marca totemică a acestei lumi, trăind după legea Talionului.

5. SURSE DE INSPIRAŢIE; MODELE MITICE

1. Mitul Ariadnei: romanul rescrie acest mit în măsura în care prezintă itinerariul labirintic, geografic şi sufletesc, pe care-l traversează Vitoria.
2. Povestea Vitoriei Lipan, aflată în căutarea rămăşiţelor celui dispărut, aminteşte de povestea lui ISIS în căutarea trupului lui OSIRIS, după cum observă Al. Paleologu în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (Ed. “Cartea Românească“, 1978).
3. Principala sursă de inspiraţie o constituie însă balada Mioriţa. Înţelegerea romanului Baltagul ca o altă Mioriţă a prozei româneşti presupune înţelegerea bogăţiei sufleteşti a ţăranului de la munte, a calităţilor lui morale, exprimate atât de viu în baladele populare. Comparaţia cu Mioriţa porneşte de la motivul comun cu cel al cunoscutei balade populare, potrivit căruia doi ciobani pun la cale uciderea celui de-al treilea, pentru a-I lua oile. Versurile luate drept motto “Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne“ ne îndeamnă cu atât mai mult la apropieri. Dacă din Mioriţa Sadoveanu a luat tema şi conflictul, chipul femeii energice, hotărâte să răzbune moartea soţului eieste luat dintr-o altă baladă, Şalga, iar Lupu, câinele credincios al lui Nechifor Lipan, are un corespondent în Dolca, din balada cu acelasi nume.

În Baltagul, Sadoveanu sintetizează elementele din amintitele balade populare şi amplifică, dezvoltă acţiunea din Mioriţa. În fapt, Baltagul este o continuare pe plan epic a Mioriţei. Dacă balada populară se încheie cu ideea uciderii ciobănaşului moldovean şi cu o privire a acestuia undeva după moarte, Baltagul începe cu momentul uciderii lui Nechifor Lipan, care devine intriga romanului, fapt care determină căutarea lui de către Vitoria până la descoperirea ucigaşilor şi pedepsirea lor.

6. STRUCTURA. Compoziţional, romanul are 16 capitole, dispuse în 3 mari părţi:

Partea I: 1-6

• Aşteptarea Vitoriei, stăpânită de nelinişti;
• Viaţa aşezărilor montane prin care scriitorul conturează monografia satelor de la munte;

Partea a II-a: 7-13

• Căutările Vitoriei, care trimit la viaţa satului prin numeroase pagini de etnografie şi folclor;

Partea a III-a: 14-16

• Munteanca începe înfăptuirea actului dreptăţii, scena de la praznic, pedepsirea ucigaşilor.

7. Deşi Vitoria acţionează ca un detectiv, romanul Baltagul nu corespunde formulei romanului politist, căci istoria destinelor prezentate aici nu urmăreşte o demascare, ci o dreptate mai presus de oameni.

8. ROMAN AL IUBIRII. Mai puternic şi dominant este sentimentul de dragoste care o stăpâneşte pe Vitoria Lipan, sentiment renăscut din lumea amintirilor prin care se conturează şi mai bine figura lui Nechifor şi se dezvăluie superioritatea morală a femeii de la munte. Din acest punct de vedere, Baltagul este mai degrabă o gingaşă poveste de dragoste, un elogiu adus frumuseţii acestui sentiment, intensităţii, statorniciei şi adevărului său. El devine impulsul întregii acţiuni a romanului. Lipan era “dragostea ei de 20 şi mai bine de ani“, şi “abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe“. Aceasta explică hotărârea Vitoriei de a-l căuta: “N-am să am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân' ce l-oi afla… Căci eu am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu“. Sadoveanu sugerează cu o mare forţă artistică ce înseamnă pentru Vitoria moartea lui Nechifor: pentru ea “timpul stătu“.

9. G. Călinescu afirma că Baltagul este un roman al transhumanţei; în virtutea ei, păstori, turme, câini migrează în timpul anului calendaristic, în căutare de păşuni şi adăpost, întorcându-se la munte la date întru veşnicie fixe.

10.ROMAN SOCIAL: Spaţiul romanului e mioritic, localizarea însă cuprinde aşezările oierilor din partea dinspre munte a Moldovei; aici ciobanii au neveste şi prunci, locurile sunt singuratice şi strâmte.

Că viaţa în aceste locuri nu e deloc uşoară o aflăm din tâlcul unei povestiri anecdotice de la începutul romanului.

Dinspre acest mod de viaţă patriarhal se vorbeşte, în primul rând, în roman.

Bărbaţii sunt cu oile. Grija gospodăriei o are nevasta, care trebuie să aibă pricepere, vigoare şi energie, şi la nevoie braţ de bărbat. Aşa este în casa lui Nechifor Lipan; casa, cu prispă, cu tindă, cu ogradă, cu adăpost pentru vite şi şură, e aşezată după datina locului, cu toate cele de trebuinţă: oi la munte, poclăzi in casă, piei de miel în pod, ceva parale strânse într-un cofăiel cu cenuşă, făină de păpuşoi şi legume aduse din jos, dinspre câmpie, în desagi.

Satul, cu ulcioare lungi şi cotite, cu cărări printre grădini, are crâşmă şi biserică.

Preotul este şi sfetnic. Aşa e rostul. Nevasta oierului îl cunoaşte şi altfel nu înţelege să trăiască, decât după obicei, dintr-o practică străveche căreia i se supune.

În satul Vitoriei, viaţa se desfăşoară calendaristic, între plecarea turmelor la păşunat şi întoarcerea lor de la iernatic. Nu ziua, ci vremea pe care oamenii o înţeleg după semnele ce se arată, hotărăşte şi treburile oierilor, şi ale casei. “Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele ei“ (G. Călinescu).

10. TRADIŢIA. În viaţa oierilor, nimic nu iese din tradiţie. Obişnuinţa care statorniceşte raporturile dintre oameni e singura lege. Cine încalcă obiceiul e împotriva firii. Nu “coc, valţ şi bluză“ îi trebuie Minodorei; ea este fată de măritat. Să-şi facă deci rânduielile ei de fată, să bată şi să scuture pernele şi lăicerele de zestre, până ce Vitoria îi va găsi un român cu casă nouă în sat şi oi multe, dar nu pe Gh. Topor. Aşa că, după rânduială, fata Vitoriei poartă cămaşă albă şi catrinţă neagră, vrâstată roş, părul împletit în cunună, fără broboadă. Fata e ameninţată că, dacă nu va respecta tradiţia, va fi aruncată in apele Tarcăului.

11. ASPECTE MONOGRAFICE

Bine surprinsă e ospitalitatea omului de la munte. Moş Pricop spune

Vitoriei în graiul său moldovenesc să nu-i facă “ruşine“ stând “sub peretele lui“ fără să intre în casa lui să le dea “o bucată de pâine uscată şi-un pahar de apă“.

Botezul, nunta şi mai târziu înmormântarea sunt prezentate cu toate datinile fixate parcă de veacuri.

În sat la Fărcaşa fiind o cumetrie, Vitoria este oprită de “oameni aprinşi la obraz, care aveau plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-I ospăteze“, obişnuiţi să-şi împartă bucuria cu toţi cei din jur.

La Cruci au dat de o nuntă, cu mireasa şi druştele cu capetele înflorate, nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, vorniceii le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei… Oamenii de aici vor să fie mai tineri cu 13 nopţi şi ţin cu “călindarul cel vechi de la începutul lumii“, iar Vitoria, după ce vorbeşte la telefon, mărturiseşte: “Am făcut şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă. “

Obsedată de ideea că trebuie să dea de urma soţului ei, Vitoria caută peste tot sprijin şi găseşte o largă înţelegere. Ca în literatura populară, “semnele vremii“ au semnificaţii profunde, însoţind sau prevestind o anumită stare sufletească, o anumită situaţie. Tulburarea sufletească a Vitoriei, determinate şi de visul ei este marcată şi de vreme: “Soarele pierise, lumina se împuţinase şi vântul şfichiuia“. În drumul Vitoriei Lipan, vântul parcă o călăuzeşte spre ţelul urmărit; la Vatra Dornei, “cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul şi a prins a bate către miezul nopţii, îndemnându-i pe drumeţi să meargă în direcţia aceea“. Natura întreagă participă la descoperirea ucigaşului, “blestămat să fie urmărit şi dat pe faţă“.

Odata aflat, mortul trebuie îngrijit pentru odihna veşnică. Slujbele preoţilor, priveghiul, tocmirea bocitoarelor, darea peste groapă a găinii negre, praznicul se fac după o rânduială veche, pe care femeia o supraveghează îndeaproape, ascunzându-şi lacrimile şi nelăsându-le să cadă decât la momentul cuvenit.

12. BILDUNGSROMAN. Gheorghiţă, fiul Lipanilor, va avea în această experienţă un examen de maturitate, de trecere în rândul voinicilor. El iese din această călătorie iniţiat în tainele vieţii şi ale morţii. Este o călătorie fizică, dar şi spirituală.

13. CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN – personaj exponential,

Vitoria Lipan este tipul de munteancă de prin părţile Tarcăului şi Valea Bistriţei. Este personajul principal. G. Călinescu afirmă că Baltagul este “romanul unui suflet de munteancă“.

Vitoria respectă datina străbună, devenind astfel exponenta unei societăţi arhaice cu tradiţii şi obiceiuri stabilite din adâncă vechime, opusă şi refractară înnoirilor aduse de civilizaţie.

Supusă, Vitoria rabdă puterea bărbatului căruia i s-a încredinţat. Dragostea ei pentru Lipan este lipsită de sentimentalisme şi de dulcegării. Înţeleaptă, bună cunoscătoare a firii umane, Vitoria îşi cunoaşte perfect soţul, ignoră orice suspiciuni privitoare la fidelitatea acestuia şi, ghidată fiind şi de o serie de semne ce ţin de dimensiunea spirituală a existenţei, pleacă în căutarea lui Nechifor încredinţată că trebuie să se aştepte la ce este mai rău.

Ageră la minte, neînduplecată în hotărârile ei, Vitoria dovedeşte aptitudini de detectiv, reface cu un instinct de excepţie traseul soţului, intuieşte perfect locul în care acesta a fost ucis şi demască cu sânge rece pe răufăcători, într-o scenă memorabilă amintind de tragedia shakespeariană Hamlet. Curajoasă, înfruntă cu tărie realitatea, dovedind o puternică capacitate de autostăpânire (îşi ascunde lacrimile şi nu le lasă să cadă decât la momentul potrivit).

Realistă, nu se lasă pradă evenimentelor, astfel că, după încheierea judecăţii ucigaşilor soţului său, ea se întoarce la tipicul de nezdruncinat al vieţii cotidiene, aşa cum reiese din vorbele adresate lui Gheorghiţă, cu care se încheie romanul.

Existenţa Vitoriei Lipan este condusă după practici ancestrale, semne şi eresuri caracteristice unui mod de viaţă primitiv, nepervertit de semnele civilizaţiei. Sătenii spun că Lipan e “dezertor de la nevastă“, dar “semnele“ după care îşi ghidează Vitoria existenţa (visele, cântatul cocoşilor, culoarea brazilor în asfinţit) îi confirmă bănuiala că soţul ei se află într-o situaţie mult mai gravă. Modul ei de comportare în momentele când se întâlneşte cu un alai de nuntă, cu o cumetrie relevă gradul profund de raportare a Vitoriei la cutumele străvechi.

Vitoria este o femeie cu o personalitate puternică (asemeni Doamnei Chiajna din nuvela lui Al. Odobescu sau Ancăi din drama Năpasta, de I.L. Caragiale), asemenea multor neveste de oier nevoite să stea singure toată vara. Calculează totul cu luciditate, dar se lasă învăluită într-o aură de mister care dă farmec vieţii ei. Se mişcă abilă într-o lume a bărbaţilor şi reuşeşte să-i păcălească tocmai pentru că oameni ca Bogza şi Cuţui o consideră o femeie proastă.

Fizic, înfăţişarea Vitoriei Lipan respiră echilibrul, prospeţimea şi puritatea specifice muntencelor. Deşi trecută de prima tinereţe, mai poate stârni pasiuni, înăbuşite însă de condiţia de potentială văduvă şi de buna cuviinţă impusă de atitudinea sa.

Gheorghiţă, fiul care parcurge în roman treptele succesive ale iniţierii, percepe imaginea mamei ca aureolată de puteri supranaturale, capabilă chiar să-i ghicească gândurile.

Limbajul are pentru Vitoria, ca personaj, funcţie de caracterizare, în măsura în care denotă trăsături precum hotărârea, tăria de caracter, abilitatea psihologică. Fără a fi limbută, Vitoria vorbeşte ce şi cât trebuie, se raportează prin limbaj la celelalte personaje în funcţie de context şi de relaţiile sale cu ceilalţi (o ceartă cu străşnicie pe Minodora, nepregetând să treacă la ameninţări teribile dacă fata nu va respecta obiceiurile străvechi, e autoritară cu argatul Mitrea etc.). Mai important este însă limbajul interior, vorbirea cu sine, pasajele de stil indirect liber sau de monolog interior relevând pe de o parte disciplina gândurilor, pe de altă parte, neliniştile profunde ce frământă sufletul muntencei.

Printre modalităţile indirecte de caracterizare poate fi considerat şi numele Vitoriei, derivând din lat. victor=“victorie, biruinţă“, având aşadar rolul de a anticipa biruinţa finală a nevestei asupra ucigaşilor soţului ei.

14. CARACTERIZAREA LUI NECHIFOR LIPAN.

-personaj exponenţial: oierul de la munte, este munteanul oier dintotdeauna care-şi duce viaţa după nişte reguli stabilite încă de la începutul lumii. Primăvara îşi urcă turmele la păşune, toamna le duce la iernatic în bălţile Jijiei. La anumite date fixe, îi pică veşti cu bani de la negustorii care-I cumpără produsele. Atunci, cu chimirul plin, împreună cu “soţii“, petrece în crâşmă, “stupind“ galbenul între lăutari. Din când în când are obiceiul să spună celor ce vor să-l asculte una şi aceeaşi poveste cu talc, pe care o auzise de la un baci bătrân, referitoare la soarta muntenilor. Pentru orice împrejurare are câte o vorbă cu tâlc (“Nimeni nu poate sări peste umbra lui“). Întârzie uneori şi în casă străină, furat de strălucirea câte unor ochi verzi, dar se întoarce în sălaşul lui, ca un gospodar ce se află. Îi place să respecte legea ospitalităţii şi a tradiţiei.

Imaginea acestui personaj absent (element de modernitate) se reconstituie din amintirile Vitoriei, soţia sa, precum şi din mărturisirile altor personaje care l-au cunoscut şi pe care aceasta le întâlneşte în căutările sale. Astfel, aflăm că cei ca Nechifor Lipan, “stăteau în faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă“.

Chiar dacă este caracterizat cu preponderenţă indirect şi este deja mort în momentul începerii istoriei, personalitatea lui Nechifor e o prezenţă vie, spiritul lui dăinuie asupra familiei care continua să-l respecte ca şi cum ar fi în viaţă.

NUMELE: Nechifor < gr. Nike-phoros = “purtător de victorie“ (este supranumele dat atât lui Zeus, cât şi altor divinităţi).

Gheorghe, numele de botez al lui Nechifor(< gr. georgos = “lucrător al pământului, agricultor, ţăran), este un nume cu o mare frecvenţă în onomastică, mai ales în mediile păstoreşti din Carpaţi şi Balcani.

El a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de “ţăran“. Sărbătoarea Sf. Gheorghe, biruitorul balaurului, este legată de începutul primăverii şi al unui nou ciclu de viaţă a naturii, dar şi de începutul păstorului.

15. ARTA ŞI STILUL SCRIITORULUI

În Baltagul, scriitorul devine povestitor, rapsod ce-şi apleacă urechea pe melodia cuvintelor şi a propoziţiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat şi dispuse, cu detaşare, pe un portativ imaginar. Ceremonialul spunerii e impus de ritmul motto-ului “Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă ş-un câne“, şi de cel al primei fraze a textului propriu-zis, cu accente din Facerea biblică: “Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam…“. Astfel, Baltagul se citeşte sub această cheie rapsodică.

Atmosfera create prin stilul sfătos şi limba bătrânească şi blândă a moldovenilor dă romanului ceva din nota caracteristică baladelor şi poveştilor de demult, a căror vechime însă le sporeşte farmecul şi frumuseţea.

Limba folosită de Sadoveanu reuşeşte s-o individualizeze pe Vitoria Lipan, să ne ţină mereu prezenţi în ţinuturile de nord ale Moldovei şi să ne încânte urechea prin cuvinte şi expresii de o deosebită savoare: “grăieşte“ (pentru “vorbeste“),“ii poftesc“ (cu sens protocolar), “de nu vi-i cu supărare“ (stil protocolar), “buclucurile“ (“lucruri de dormit“),“să vă hodiniţi“,“să nu-mi faceţi mie ruşine“ etc. La acestea se adaugă fonetismele regionale atât de firesc folosite în întregul roman (“blăstăma“,“să spuie“,“să-şi deie sama“,“să ieie“,“păreche“, “paseri“ etc).

Sunt motive şi fapte care ne dezvăluie în Sadoveanu un mare artist al cuvântului şi justifică aprecierea prin care a fost definit “Ceahlăul literaturii noastre“.