Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea

Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor (1964), în care tema predilectă este iubirea, înţeleasă fie ca stare extatică, fie ca modalitate de integrare în armoniile universale, fie drept cale de revelaţie poetică. Iubirea este pentru poetul Nichita Stănescu o permanentă ,,întâmplare a fiinţei”, unicul mod de existenţă.

Volumul O viziune a sentimentelor aparţine primei etape a lirismului stănescian, lirica sentimentelor, caracterizată de elanuri adolescentine, exuberanţă, manifestarea stării jubilatorii, consonanţa cu sinele şi cu lumea; iubirea e acum sentimentul originar al naşterii cuvintelor. Volumul este considerat de Eugen Simion ,,romanul unei idile”(Scriitori români de azi, vol. I).

La nivel tematic, poezia Leoaică tânără, iubirea descrie în registru metaforic starea de vibraţie continuă, care este pentru poet dragostea. Creaţia nu poate fi concepută în afara acestei stări de graţie; iubirea este totodată şi condiţia supravieţuirii în timp a operei. Interdependenţa dintre actul creator şi starea de îndrăgostire determină considerarea acestei poezii drept artă poetică.

Titlul este reluat în secvenţa inaugurală; poetul încearcă să ofere o definiţie metaforică a iubirii. Conform Dicţionarului de simboluri (autori : J. Chevalier şi A. Gheerbrant), ,,puternic, suveran, simbol solar şi luminos până la extrem, leul, regele animalelor, are calităţile şi defectele inerente rangului său”. Leul este totodată simbol al inspiraţiei divine, emblemă a Sf. Ev. Marcu, dar şi simbol al dreptăţii, al înţelepciunii. Varianta feminină a simbolului poate fi asociată cu ideea posibilităţii regenerării perpetue a sentimentului.

Cele 24 de versuri ale poeziei pot fi grupate în 4 secvenţe lirice.

a). Versurile 1-6 prezintă întâlnirea cu iubirea. Prezenţa nemijlocită a eului liric în text, afirmată prin folosirea pronumelor de pers. I sg., conferă poeziei caracter confesiv. Poetul mărturiseşte propria aventură a descoperirii sentimentului de dragoste. Remarcăm în acest sens absenţa verbelor la pers. I sg., ceea ce ar putea reprezenta caracterul inedit, neaşteptat, al acestei experienţe.

Impactul violent al sentimentului asupra fiinţei poetului este sugerat la nivelul verbelor prin agresivitatea acţiunilor denumite : ,,a sărit”, ,,pândise”, ,,a muşcat”, ,,a înfipt”. Atribuite leoaicei, aceste acţiuni surprind de fapt caracterul spontan şi totodată copleşitor al sentimentului. Se simulează chiar, prin alternanţa timpurilor verbale (perfectul simplu şi perfectul compus), urmarea unui fir epic imaginar. Repetiţia ,,în faţă/ de faţă” sugerează vulnerabilitatea fiinţei umane confruntate cu experienţa îndrăgostirii.

b). Versurile 7-14 marchează trecerea într-o altă dimensiune a existenţei, sub d forma unei descrieri cosmogonice. Pentru a reprezenta relaţia cu universul ca efect al îndrăgostirii, poetul apelează la simbolul cercului, imagine metaforică a unei lumi perfecte, care se ordonează după noi legi, dictate de sentimentul suveran. Natura – cerc e percepută de ochiul îndrăgostitului ca având un diametru flexibil, sugestie a stărilor inegale de suflet ale poetului – îndrăgostit. Acesta devine un axis mundi : ,,Şi deodată-n jurul meu, natura/ Se făcu un cerc, de-a dura”.

În versurile 11-14 poetul se înfăţişează sub ipostaza unui homo cosmicus, reuşind să acceadă într-un plan ideal, dincolo de percepţia senzorială a realului : ,,Şi privirea-n sus ţâşni/curcubeu tăiat în două,/ şi auzul

o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Iubirea îi permite aşadar eului poetic accesul într-un spaţiu al revelaţiilor poetice (sugerat de imaginea ciocârliei, simbol al cântecului ca formă primară a poeziei).

c). Versurile 15-17 surprind constatarea metamorfozei ireversibile a fiinţei poetului în urma ,,întâlnirii” cu iubirea : ,,Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”. Iubirea, ca stare de graţie, are ca efect imediat dematerializarea individului, permiţând trecerea într-un plan ideal. Reperele chipului uman luate în discuţie (sprânceană, tâmplă, bărbie), atinse de mână, suprind poziţia gânditorului, a individului care meditează, care îşi foloseşte raţiunea, intelectul. Eul liric se detaşează însă de această componentă a fiinţei sale, pentru a-şi descoperi, ca efect al îndrăgostirii, partea sensibilă, afectivă, bază a activităţii creatoare. Asistăm prin urmare la o ruptură între gânditor şi creator, în urma impactului sentimentului.

d). Ultimele versuri (18-24) suprapun imaginile poet – iubire până la confundare. Tabloul din final : ,,pe-un deşert în strălucire,/ peste care trece-alene/ o leoaică arămie/ cu mişcările viclene” este plasat sub semnul solarului, al dionisiacului. Cititorului îi este solicitat simţul vizual pentru a-şi configura la nivelul puterii de abstractizare o imagine metaforică originală a condiţiei poetului. Repetiţia din finalul poeziei ,,înc-o vreme,/ şi-nc-o vreme…”, asociată punctelor de suspensie, eternizează sentimentul de dragoste, deschizând substratul de meditaţie filozofică al poeziei. Sub masca unei atitudini aparent ludice, problematica înfăţişată este de fapt gravă: relaţia individului cu iubirea, cu arta, cu timpul, cu sine însuşi.

Limbajul poetic este surprinzător şi original, în spiritul neomodernismului. Poetul inovează la nivelul figurilor de stil, cu ajutorul cărora construieşte imagini artistice originale.

Pe lângă metafora centrală : iubirea-leoaică, reţinem alte construcţii metaforice precum : ,,privirea – curcubeu tăiat în două”, ,,natura – cerc, de-a dura”, ,,un deşert în strălucire” (imagine echivocă a pustiirii, a pârjolirii fiinţei de către sentiment). Alte procedee stilistice abstractizează imaginarul poetic : comparaţia ,,ca o strângere de ape”, epitete cromatice (,,colţii albi” – sugerând caracterul primar al experienţei îndrăgostirii, ,,leoaică arămie” – sugerând maturizarea sentimentului), repetiţii. Poezia devine astfel o alegorie a îndrăgostirii, descriind aventura întâlnirii cu iubirea.

Structura prozodică (măsura inegală, rima aleatorie şi ritmul combinat) creează impresia de spontaneitate în eliberarea sentimentelor.

Mesajul poeziei este în fond simplu : omul se întâlneşte cu iubirea, care îl metamorfozează. Iubirea îl învaţă să comunice unicul, inefabilul, sublimul existenţei sale.

Particularităţi neomoderniste în Leoaică tânără, iubirea :

• poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
• o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
• confruntarea dintre creator şi gânditor;
• reflecţia filosofică din substratul versurilor;
• redescoperirea şi reinterpretarea simbolurilor, a miturilor;
• ascunderea unei problematici grave sub masca unei atitudini marcate de ludic şi ironie;
• reprezentarea abstracţiilor în formă concretă;
• ambigutatea limbajului poetic, împinsă până la aparenţa de nonsens şi de absurd;
• subtilitatea metaforei;
• insolitul imaginilor artistice.