Mihai Eminescu, Dorinţa

Mihai Eminescu, Dorinţa

─ romantismul unui text poetic studiat ─

Curent al subiectivităţii, emoţiei şi fanteziei creatoare, romantismul se afirmă în plan european în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la pretenţiile raţionaliste şi sobrietatea clasicismului. După clasificarea lui Virgil Nemoianu din Îmblânzirea romantismului, acest curent cunoaşte două faze de evoluţie, romantismul înalt (High romanticism), 1790 – 1815 şi romantismul de tip Biedermeier (Biedermeier romanticism), 1815 – 1848. Romantismul românesc cunoaşte ca reprezentant al romantismului înalt pe

Mihai Eminescu, al cărui lirism se caracterizează în acest sens prin simţ cosmic, vizionarism, radicalism ideologic, integrarea contrariilor, intensitate pasională.

Reprezentativă pentru dimensiunea romantică a creaţiei eminesciene este poezia Dorinţa, idilă în care ,,visul ferice de iubire” este proiectat pe fundalul unei naturi feerice, edenice. De altfel, această perspectivă asupra naturii, văzută ca ,,état d’âme”, este proprie romantismului şi se regăseşte în toate poeziile eminesciene pe tema iubirii şi a naturii. Când poetul visează la o iubire ideală, construind o utopie a iubirii împlinite, natura descrisă este luxuriantă, de un cromatism puternic, caldă, intimă (ca în Lacul, Crăiasa din poveşti, Povestea codrului, Floare albastră, Atât de fragedă…, Dorinţa ş. a.); dimpotrivă, nostalgia unei iubiri trecute, puternic regretate este proiectată pe fundalul unui peisaj cenuşiu, sumar schiţat (ca în Pe aceeaşi ulicioară, Pe lângă plopii fără soţ, Singurătate, De câte ori, iubito…, Şi dacă…).

Poezia Dorinţa, publicată în ,,Convorbiri literare” la 1 septembrie 1876, aparţine primei etape a lirismului eminescian; sub influenţa romantismului, poetul introduce în structura poemului un element specific noii sensibilităţi literare: proiecţia realităţii imediate în vis. Din acest punct de vedere, titlul este sugestiv, comunicând cititorului ideea de bază a textului, referitoare la aşezarea poveştii de iubire descrise sub semnul idealului, prin asociere cu o stare sufletească marcată de nerăbdare, de dorinţă arzătoare.

De-a lungul celor 6 strofe, imaginea iubirii este proiectată într-un cadru de basm, sugerând legătura dintre natura înconjurătoare şi starea de spirit a celor doi îndrăgostiţi. Armonia cuplului intră în rezonanţă cu armonia întregii naturi.

În succesiunea lor, cele 3 tablouri poetice sunt realizate cu o mare precizie a desenului. Primul tablou, corespunzând primei strofe, reprezintă chemarea în codru adresată de poet iubitei ideale:

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Caracterul descriptiv al acestei prime secvenţe este dat de numărul mare de substantive, în comparaţie cu numărul restrâns al verbelor. Adresarea directă, imperativă, din incipit trădează intimitate, dar şi dorul nemărginit al poetului îndrăgostit. Imaginea codrului este realizată prin trei repere particulare, create prin figuri de stil diferite: ,,izvorul care tremură pe prund” (personificare), ,,prispa cea de brazde” (metaforă) şi ,,crengile plecate” (epitet, metonimie¹). Cu ajutorul lor, poetul sugerează imaginea feerică a cadrului fizic, familiar, protector al celor doi îndrăgostiţi.

Al doilea tablou, corespunzând strofelor 2 – 4, evidenţiază scenariul de dragoste imaginat de poet a se derula în mijlocul acestei naturi edenice, precum şi portretul idealizat al iubitei.

Gesturile care compun acest scenariu imaginar sunt redate cu ajutorul unor verbe de mişcare precum: să alergi, să cazi, să ridic, să desprind, or să-ţi cadă, şedea-vei; modul conjunctiv prezent, indicativul viitor popular şi viitorul formă inversată se asociază aici cu sugestia unei tensiuni emoţionale ce dublează aşteptarea şi dorinţa concretizării visului. Succesiunea verbelor accentuează dinamismul acestui tablou, trădând dorinţa reciprocă a revederii (mai ales că subiectul acestor verbe este iubita). Repetiţia ,,singuri – singurei”, expresie a voluptăţii izolării cuplului de restul universului (solitudinea în doi), sugerează refacerea de către cei doi a cuplului adamic.

Gesturile de tandreţe dintre cei doi îndrăgostiţi sunt o consecinţă firească a secvenţei anterioare, reprezentând aspiraţia împlinirii prin iniţierea în tainele iubirii:

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci…

Eminescu configurează cu multă sensibilitate un portret unic al unei iubite ideale, impresionant prin fineţea şi totodată siguranţa liniilor. Epitetele cromatice selectate din sfera purităţii (,,fruntea albă”) şi a luminozităţii (,,părul galben”) conturează un portret pe cât de simplu, pe atât de strălucitor al fiinţei iubite, prototip de frumuseţe feminină, ce pare astfel desprinsă dintr-un spaţiu ideal, abstractizat prin puterea minţii poetului. Jocul realitate – iluzie este sugerat şi prin motivul vălului: ,,Să-ţi desprind din creştet vălul/ Să-l ridic de pe obraz”. La proiecţia în plan ideal a acestui portret contribuie şi motivul florilor de tei, cu dublă recurenţă în poezie (apare şi în ultima strofă), imagine sinestezică (olfactivă şi vizuală) asociată la Eminescu transcendenţei, sacralităţii. Emoţia, starea de fericire a îndrăgostiţilor se transmite întregii naturi: ,,Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei”.

În ultimele două strofe (ultimul tablou), poetul valorifică semnificaţiile motivului romantic al reveriei, concretizat în ipostazele somnului şi visului. Aspirând la contopirea deplină cu veşnicia naturii, fiinţa trecătoare a omului caută o cale de acces spre eternitate:

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Maternă şi ocrotitoare, natura pare a participa afectiv la povestea de dragoste la care asistă. Elementele reţinute de poet: ,,cântecul” izvorului, ,,blânda batere de vânt”, ,,armonia codrului bătut de gânduri” conferă naturii o notă umană, meditativă. Codrul este personificat, după modelul literaturii folclorice, în spiritul romantismului. Căderea florilor de tei peste somnul celor doi îndrăgostiţi reprezintă binecuvântarea naturii pentru visul lor de fericire. Starea de abandonare completă în somn şi vis, de contopire cu elementele esenţiale ale vegetalului reprezintă consecinţa celei mai concentrate reverii de dragoste eminesciene. Reveria reprezintă împlinirea în imaginaţie a unei dorinţe, a dorinţei de fericire în mijlocul naturii.

Măsură a unei subiectivităţi geniale prin forţa inepuizabilă de exploatare a expresivităţii cuvintelor, figurile de stil folosite în acest mic poem de dragoste susţin echilibrul şi totodată expansiunea stărilor sufleteşti proiectate într-un spaţiu natural mirific, dominat de armonie: epitete, personificări, metafora, repetiţia, inversiunea. Poetul foloseşte şi valenţele stilistice ale unor mijloace gramaticale precum formele verbale (modul conjunctiv, viitorul popular).

Versificaţia poeziei respectă modelul folcloric, ceea ce o apropie şi mai mult de romantism: rima încrucişată, ritmul trohaic şi măsura de 7-8 silabe conferă versurilor o tonalitate solemnă, ceremonioasă, în deplin acord cu măreţia utopiei iubirii împlinite.

Prin elemente precum: tema aspiraţiei spre o iubire ideală, posibilă numai în mijlocul naturii, motive literare specifice (visul, florile de tei, codrul), corespondenţa natură – stare sufletească, subiectivitatea afirmată direct prin verbe şi pronume la persoana Isg. şi procedeele artistice, precum şi ecourile folclorice, Dorinţa de Mihai Eminescu se dovedeşte a fi o expresie deplină a romantismului ce l-a caracterizat plenar pe poetul-nepereche al literaturii române.

1 metonimie (DEX): figură de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, ale părţii prin întreg, ale cauzei prin efect, ale abstractului prin concret, ale efectului prin cauză, ale posesorului prin lucru posedat etc.