Marin Preda, Moromeţii

Marin Preda, Moromeţii – tema şi viziunea despre lume

Scriitor care apără condiţia literaturii realiste, Marin Preda consideră că, în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun înţeles. O operă trebuie judecată în funcţie de partea ei de adevăr şi o carte bună este aceea care transmite , într-o modalitate estetică acceptabilă, un adevăr social şi psihologic. El însuşi cultivă o literatură inspirată din realităţile contemporane, abordând teme morale sau existenţiale într-un stil epic de mare densitate, care a aşezat proza românească pe terenul solid al observaţiei psihologice.

Ca şi în cazul lui Rebreanu, romanul cel mai important al lui Marin Preda : Moromeţii (vol. I – 1955, vol. II – 1967) este anticipat şi pregătit de nuvelele din volumul de debut Întâlnirea din Pământuri(1948): Dimineaţă de iarnă, O adunare liniştită, În ceaţă - prefigurează motive, întâmplări, personaje din roman. Încă din aceste nuvele se conturează obsesia fundamentală a creaţiei lui Marin Preda, care este destinul ţăranului român.

Cele doua volume ale romanului fac parte dintr-o tetralogie epică: Moromeţii,I- Marele singuratic-Moromeţii,II- Delirul.

ORIGINALITATEA ROMANULUI constă în introducerea unui alt tip de ţăran, diferit de personajele rurale existente în literatura noastră (la I. Creangă, M. Sadoveanu sau L. Rebreanu): ţăranul-filosof, capabil să mediteze la adevarata sa condiţie. Construit, conform realismului, după un model real (tatăl autorului : Tudor Călăraşu), Ilie Moromete este un contemplativ, destinul său fiind reprezentativ pentru evoluţia întregii clase sociale pe care o reprezintă.

TEMA romanului poate fi percepută la doua nivele:

a). o temă concretă: povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol o adâncă şi simbolică destramare (roman-saga, cronică de familie). Această temă este anticipată chiar de titlu. N. Manolescu : ,,un roman al deruralizării satului”, o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

b). o temă cosmică (cu implicaţii filosofice, existenţialiste), care nuanţează tema socială: relaţia individ – istorie, sugerată de incipitul romanului: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari.”

Fraza din incipit trebuie corelată cu finalul romanului , acesta având, în spiritul realismului, structură simetrică: ,,…timpul nu mai avea răbdare”. Imaginea timpului se modifică, acesta devenind necruţător şi intolerant. Istoria va produce în sânul ţărănimii schimbări fulgerătoare, care pun în cumpănă însuşi destinul ei milenar. Criticul Eugen Simion consideră drept temă centrală ,,libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei”.

Primul volum este structurat pe trei părti, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează monografic viaţa rurală. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti. Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga feciorilor.

SUBIECTUL primului volum urmăreşte destrămarea familiei Moromete, alcătuită din: Ilie şi Catrina Moromete, ambii la a doua căsătorie, fiii mai mari, Nilă, Achim şi Paraschiv (copiii lui Ilie Moromete din prima căsătorie), şi copiii comuni, Tita, Ilinca şi mezinul Niculaie. Averea familiei Moromete constă în două loturi de pământ, pe care Moromete se străduieşte să le păstreze intacte, pentru a le transmite astfel copiilor. În acest scop, refuză să-i vândă lui Tudor Bălosu locul din spatele casei, taie şi vinde salcâmul, nu-l dă pe Niculaie la şcoală, se împrumută la primarul satului, Aristide, amână la nesfârşit plata fonciirii şi se gândeşte să-i trimită pe fiii mai mari la Bucureşti cu oile pentru a comercializa laptele şi a se întoarce astfel cu bani. Instigaţi însă de Guica, mătuşa lor, care ar fi dorit ca după moartea primei soţii a lui Ilie Moromete acesta să o lase să se ocupe de gospodărie şi de creşterea nepoţilor, cei trei fii mai mari pun la cale să fugă cu oile. Tatăl află de la Scămosu de acest plan al copiilor şi, într-o scenă de un dramatism extrem, îi bate cu parul pentru a-i determina să renunţe. Gestul are însă efectul invers scontat: Nilă şi Paraschiv se îndârjesc şi mai mult în hotărârea lor şi fug cu caii şi cu banii strânşi de fete după Achim, la Bucureşti.

Pe lângă familia Moromete, primul volum urmăreşte şi destinele altor familii: Boţoghină, Ţugurlan, Bălosu (cuplul Birică – Polina).

COMPOZIŢIA primului volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a timpului naraţiunii. Adept al viziunii realiste, scriitorul decupează din viaţa ţăranilor scene de o mare simplitate, adevărate documente de viaţă ţărănească, dar intenţia lui nu este de natură etnografică. Scene precum : cina unei familii de ţărani, tăierea unui salcâm, spălarea picioarelor de Rusalii, jocul căluşarilor, instrucţia premilitară, secerişul, întâlnirile nocturne ale tinerilor ţărani, jocul copiilor pe câmp cu bobicul, serbarea şcolară sau întâlnirile duminicale ale ţăranilor în poiana fierăriei lui Iocan constituie elemente ale unei realităţi exterioare pe fundalul căreia evoluează drama interioară a personajelor.

Scena cinei Moromeţilor are valoare antologică, dar, din punct de vedere narativ, în cadrul ei sunt dezvăluite relaţiile conflictuale din interiorul familiei. Ov. Crohmălniceanu consideră această scenă ,,prima schiţă a psihologiei Moromeţilor”. Locul ocupat de fiecare membru al familiei în jurul măsuţei joase şi rotunde este simbolic pentru evoluţia ulterioară a acestor relaţii. Astfel, Ilie Moromete stă ,,parcă deasupra tuturor”, pe pragul celei de-a doua odăi, ocupând şi la nivelul familiei locul tradiţional al tatălui, cel de pater familias. Catrina Moromete ocupă locul obişnuit al gospodinei, lângă vatră. Fiii mai mari şi fetele stau de o parte şi de alta a mesei, expresie a relaţiilor tensionate dintre ei. Nilă, Achim şi Paraschiv sunt orientaţi ,,spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale şi să plece afară”; această poziţie centrifugă le trădează intenţiile de părăsire a familiei şi a satului natal. Niculaie ocupă locul cel mai neînsemnat la masă, dar şi în familie. Toţi tac şi mănâncă în linişte, dar sub această aparenţă se ghiceşte slăbiciunea liantului care uneşte familia.

Altă scenă simbolică este tăierea salcâmului. Ea se desfăşoară într-o dimineaţă de sâmbătă, pe fundalul semnificativ al bocetelor care se aud din cimitir. Salcâmul este doborât de Moromete cu ajutorul lui Nilă, şi fără el gospodăria Moromeţilor rămâne deodată pustie, modestă. Loviturile de topor sunt ascultate cu spaimă, ca nişte lovituri ale destinului. Eugen Simion acordă salcâmului o valoare simbolică, arborele ar putea reprezenta unitatea familiei Moromeţilor. Prăbuşirea lui anunţă un sfârşit, o destrămare în lumea Moromeţilor; odată cu tăierea lui începe şi declinul familiei. Salcâmul este ,,un personaj ca oricare altul şi, dacă apropierea nu scandalizează, am putea spune că salcâmul în discuţie este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt”. (Eugen Simion, Scriitori români de azi)

Adunarea duminicală din poiana fierăriei lui Iocan reprezintă o altă scenă cu valoare antologică. Ţăranii lui Marin Preda participă la aceste adunări ,,cu solemnitatea cu care spiritele credincioase vin la biserică”

(E. Simion). Ei vin îmbrăcaţi cu straie curate, trec pe la frizer, se pregătesc în mod deosebit pentru aceste întâlniri.

Moromete şi Cocoşilă domină cu verva lor discuţiile politice, lăsând să se întrevadă o inteligenţă spontană şi colorată. Autoritatea lui Ilie Moromete e recunoscută printre ceilalţi ţărani, dovadă că discuţiile nu încep fără el. E. Simion compară aceste întruniri cu un adevărat ,,banchet spiritual”.

PERSONAJUL central al primului volum, Ilie Moromete, are caracter exponenţial, fiind puternic ancorat în istorie, realism, adevăr. Evoluţia sa exprimă în plan simbolic traiectoria tragică a unei întregi clase sociale, ţărănimea, sortită dispariţiei de către un regim politic absurd şi totalitarist.

Romanul evoluează din perspectiva unui narator obiectiv (focalizare zero şi viziune ,,din spate”), care relatează într-un stil natural, precis, marcat de oralitate, lipsa podoabelor, ironie şi îmbinarea stilului direct cu cel indirect şi cu stilul indirect liber. Perspectiva narativă alternează uneori de la acest narator tutelar la cea a unor personaje – reflectori, cum ar fi Ilie Moromete sau Niculaie. Efectul este cel de limitare a omniscienţei. Viziunea scenică, dialogul, vorbirea aluzivă, textul şi subtextul ironic, parafraza neologistică, micro-eseul analitic, pauzele şi diferenţele de ritm, simţul comic şi tragic, vocaţia narativă sunt principalele trăsături ale stilului scriitorului realist în Moromeţii.

Aşezat în descendenţa atât de bogată a literaturii române de inspiraţie rurală, romanul Moromeţii aduce elemente de o netă originalitate, dând prozei ţărăneşti o dimensiune psihologică profundă şi consolidând definitiv orientarea realistă.

a). un plan exterior: alcătuit din înlănţuirea scenelor

reprezentative pentru viaţa satului românesc, în general

(cina, tăierea salcâmului, întâlnirile duminicale din

poiana fierăriei lui Iocan), selectate prin tehnica

decupajului

-acest plan constituie fundalul pentru:

Romanul Moromeţii evoluează pe 2 planuri:

b). un plan interior, pe care se situează drama familiei

Moromete (cauzată de lipsa de comunicare între membri).

Este un plan simbolic, reprezintă de fapt destrămarea

clasei ţărăneşti, ca urmare a impactului unei istorii

potrivnice: regimul comunist, ce urmărea deruralizarea

vieţii satului românesc.