LACUSTRA George Bacovia

LACUSTRA

George Bacovia

Sensibilitate unica intre poetii simbolisti romani si europeni, George Bacovia a marcat prin poeziile sale (cuprinse in volumul de debut- Plumb (1916), precum si in alte volume: Cu voi…, Scantei galbene, Comedii in fond, Stante burgheze) o mutatie definitive moderna a liricii romanesti.

Receptatea lui Bacovia a cunoscut o ascensiune spectaculoasa: considerat la inceput un poet minor, al tristetilor provinciale, el a fost cu timpul trecut in randul celor mai importanti poeti romani. Inca de la primul volum, George Bacovia isi afirma o fizionomie distincta, conturand in poezia autohtona un univers lyric original, caracterizat printr-o coplesitoare dezolare.

Reunind teme, motive si procedee artistice specifice intregii lirici bacoviene, poezia Lacustra a aparut initial in revista “Viata noua” (nr. 1, 1903), fiind republicata in volumul de debut.

Titlul poeziei este semnificativ, “lacustra” impunandu-se ca symbol central al textului poetic, in acceptie simbolista. In sens denotative, lacustra denumeste o locuinta pea pa, specifica erei primitive, construita pe piloni si legata de un pod uscat. Podul se ridica noaptea pentru a evita pericolul lumii exterioare. Sensurile connotative ale termenului se refera la nesiguranta, amenintare, izolare. La nivel symbolic, prin ideile poetice transmise de textul lyric se va stabili, in maniera simbolista, o corespondenta originala intre “lacustra” si conditia poetului, a artistului condamnat sa traiasca intr-o lume nesigura, lipsita de orizont spiritual.

Acoperind astfel tema conditiei artistului-victima a propriei lumi, poezia Lacustra poate fi citita ca arta poetica, alaturi de alte texte bacoviene avand rol de crez artistic (Plumb, Gri, Sonet, Nervi de primavera).

Structural textul poeziei Lacustra este alcatuit din 4 catene, dintre care strofa-refren apare la inceputul si la sfarsitul textului conferindu-I o inchidere perfecta. Se modifica insa versul al doilea: noua sa forma ( “Tot tresarind, tot asteptand…” ) , cu sens durative si repetitive, adduce in ultima strofa o deschidere, sugerand nelinistea, asteptarea a ceva nedefinit, deci misterios. Mecanismul sugestiei sta in folosirea verbului “a astepta” fara complement: verb al tensiunii, al starii orientate catre viitor. Faptul ca asteptarea e continua sporeste si eternizeaza anxietatea.

Inaginarul poetic se organizeaza in jurul a doua simboluri: ploaia-reprezentand descompunerea materiei, disolutia eului, plansul ontologic, si lacustra- imagine simbolica a conditziei tragice a poetului.

In prima strofa, obsesia pluviala e determinanta. Ploaia e perceputa auditiv: “De-atatea nopti aud plouand / Aud material plangand”. Locutiunea adjectivala “de-atatea (nopti)” subliniaza caracterul obsesiv al ploii. Motivul noptii sugereaza nesiguranta, amenintare, teama, sustinand tema centrala a textului.

Perceptia ploii se petrece gradat, de la o reactie personala, in regim intim, la inregistrarea unei reactii cosmice: “aud maria plangand”. Versul al doilea se refera la “entitatea originara, situate dincolo de lume si dincolo de om, din care deriva orice fiintare” (V.Fanache).

Idea singuratatii, afirmata direct ( “Sunt singur” ), prilejuieste asocierea cu imaginea locuintelor lacustre, intoarcerea in timp, in amistoric.

Starea de nevroza, de iritare provocata in prima strofa de plansul materiei se coreleaza cu spaima, cu frica din strofa a doua. Discomfortul fizic ( “Si parka dorm pe scanduri ude / In spate ma izbeste-un val” ) contureaza un univers de cosmar, sugerat de adverbul “parka” si verbul “mi se pare” : “Tresar prin somn,si mi se pare / Ca n-am tras podul de la mal”.

Angoasa existentiala se acutizeaza in strofa atreia: “Vin gol istoric se intinde / Pe-aceleasi vremuri ma prabusesc”. Intoarcerea in timpul mitic, in “golul istoric” al inceputurilor lumii e o forma sensibila de rezistenta la realitatea amenintatoare si sufocanta a lumii in care este condamnat poetul sa traiasca, sa creeze “Pilotii grei” care sa prabusesc pot fi ai finite poetului, sugestie provocata si de simantismul verbului “simt”.

In fata unei realitati tragice precum cea a popriei existente, eul liric traieste sentimente precum exasperarea, nelinistea abstracta impinsa pana la teroare, imprelite cu o resemnare ce vine din constientizarea inutilitatii oricarei incercari de schimbare.

Verbele la gerunziu, presarate de-a lungul intregii poezii ( “plouand” , “plangand” , “tresarind” , “asteptand” ) sugereaza monotonia, prelungirea la infinit a starii de disperare, tristetea cosmica. Folosirea repetata a verbului “aus” confera imaginii poetice a ploii o dimensiune auditiva; plansul launtric devine plansul intregului univers. Textul poetic dezvolta in acest sens un intreg camp semantic al ploii, al apei ( “plouand” , “plangand” , “ude” , “val” , “mal” ).

La nivel morphologic se remarca abundenta verbelor la present: “aud” , “sunt” , “ma duce” , “dorm” , “ma izbeste” , “tresar”, “mi se pare”, “se intinde” , “ma gasesc” , “simt” , “se prabusesc” – prezentul etern, ce permanentizeaza starea de dezamagire a fiintei.

Sugestia plansului cosmic al materiei este redata si la nivel prosodic, prin masura de 8 silabe, ritmul iambic, rima in “-ind” ( in prima si ultima strofa ).

Mesajul existentialist al poeziei e sustinut de nivelul abstract al exprimarii lirice, remarcandu-se in acest sens putinatatea figurilor de stil (metafora “aud material pangand” )

Dezvoltand teme si motive simboliste precum: ploaia, plansul materiei, nevroza, singuratatea, noaptea, haosul primordial, poezia Lacustra se transforma intr-o elegie a conditiei tragice a individului, fiind considerate “chintesenta a poeziei bacoviene” (G. Calinescu).